infinitool has a lot of nothing to say

duc lipsa de timp

2009-11-20T13:09:00.007+02:00

Stiu, a trecut mult. Foarte mult de cand n-am mai dat pe aici. Dar banuiesc ca e din cauza ca mi-e bine in cele din urma. Nici acum nu am prea mult timp, dar vreau totusi sa impartasesc ceea ce reusesc sa mai fac in timpul scurt in care fac numai ce vreau.

So, here goes. Photosessionul a fost facut pentru colectia Adelinei. Intr-o sambata seara, intr-un subsol. Machiajul e mana lui dushky.

prodigy rocks

2009-07-27T10:17:00.003+03:00

Cu parul zburlit tremurand in ritm de bass si cu gatul uscat am urlat si dansat pana la epuizare.
Mi s-a mai spus ca Prodigy nu isi lasa publicul sa respire, dar n-am crezut.
Chiar asa e.

Pentru ca mi-a tremurat si sufletul de incantare nu am facut nici o poza. Dar ma scapa dushky. Asa ca revin cu intariri pe seara, dupa ce apuc sa trag aer in piept si sa pun capul pe perna.

despre tras

2009-07-23T15:10:00.006+03:00

Cand ai 5 ani te razbuni pe mama ca te pune sa dormi de amiaza si sa mananci la ore fixe exact atunci cand tu ai vrea sa te (mai) joci. Ii spui ca e rea si ca n-o mai iubesti. Cand ai 14 ani te razbuni pe colega de banca pentru ca ti-a suflat iubitul si s-a pupat cu el in spatele salii de sport. Ii spui ca e curva si nesimtita. Si ca n-o sa mai vorbesti cu ea niciodata. Cand ai 18 ani te razbuni pentru ultima data pe iubitul tau de trei luni si ii colorezi masina cu spray-ul dupa care ii gravezi in vopsea un mesaj de dragoste. Ii spui ca e bou. Dupa 18 ani ar cam trebui sa te opresti din razbunare. Dupa varsta asta, un asemenea act e doar o dovada pura de prostie, vulgaritate si minte ingusta.

Cand conduci o companie, o tara, o opinie publica ar trebui sa dai dovada de diplomatie si sa recunosti cand unul mai inteligent si mai ager ti-o trage. Ar trebui. Teoretic. Insa cand mintea ti-e cat ghinda si mai trebuie si proptita din cand in cand, cand crezi ca daca ii dai una peste nas aluia care - asa cum aminteam mai inainte - ti-a tras-o in stil mare, exact atunci cand iti era plapuma mai calda, nu mai ai nicio scapare. Se cheama ca esti un om mic. De nimic.

Eu le-am tras-o. Le-am cam scuturat temeliile cand se asteptau cel mai putin. Pentru ca sunt hotarata si diplomata - atribut care in ochii lor trebuie apostrofat in mod imperativ - si pentru ca nu mi-au putut clinti decizia, acum se razbuna. Infantil si retard, din punctul meu de vedere. Sunt, aparent, obligata sa semnez declaratii si sa imi iau angajamente fata de niste persoane a caror opinie ori autoritate falsa nu a contat niciodata pentru mine. Spun aparent, pentru ca in fond nu sunt obligata sa fac nimic.

amr 3

2009-07-22T10:08:00.003+03:00

Nu stiu cum e la voi la lucru, dar la mine conceptul de politete a ramas candva demult, la usa cortului. "Fa-mi". "Adu-mi". "Trimite-mi".
Nu mi-a cerut nimeni sa-l bag undeva, desi de fiecare data - dand dovada de o generozitate iesita din comun - i-am bagat pe toti. Pe rand. Si uneori si la gramada.
Dar plec. In curand. Si n-o sa fiu eu aia care o sa-si faca mustrari de constiinta. Pentru ca eu n-am de ce. Constiinta mea e curata.
De azi cred ca incep sa-i bag cu voce tare.

Hardcore!!!

intrebare

2009-07-17T16:13:00.007+03:00

Cand lucrezi intr-un birou sunt multe lucruri pe care le faci si pe care seful tau nu ar trebui sa le afle. Cum ar fi cadourile alea de la furnizori pe care le-ai dus acasa. Zecile de pagini color pe care le scoti la imprimanta firmei. Messengerul pe care l-ai instalat pe ascuns. Xeroxurile facute in interes personal atunci cand e plecat la o intalnire de afaceri. Telefoanele pe care le dai de pe mobilul "de lucru". Site-urile pe care le ascunzi in bara atunci cand trece un coleg pe langa biroul tau.

Ma intreb: daca ar stii toate astea, m-ar concedia?

carnivale

2009-07-15T15:16:00.023+03:00

Pentru ca am in sfarsit verde sa postez fotografiile facute pentru colectia dushky si pentru ca am terminat de organizat mostenirea pe care o voi lasa nefericitei care ma va inlocui la birou, profit de ocazie si ma laud.

P.S. Dushky spune ca manipularea nu-i mai place si ca vrea alta... eu zic ca modelul conteaza, iar modelul (in cazul de fata) a facut foarte mult...

la final

2009-07-13T10:01:00.004+03:00

Vreau inapoi. Vreau sa fie iar sambata. Cu tot cu ploaie, cu agitatie, cu migrene. Uitandu-ma la cum a fost, inca tresar...

Dushky, a fost prea scurt...

Ma chinui de 4 ore sa incarc un video in postul de fata si nu am nici o sansa. Asta pentru ca mi-a cam tremurat mana la pozat (de emotie, evident) si ma gandeam ca va las sa va delectati si cu sonor - care a fost cel mai tare (si nu sunt subiectiva). Dar atotputernicul blogspot nu-mi permite. Asa ca pana reusesc sa dezleg misterele necunoscutului site, cateva fotografii cu aura de mister (a.k.a. miscate).

demisia

2009-07-09T13:46:00.002+03:00

Ieri mi-am scris demisia. Azi la ora 13.46 inca nu e semnata. Pentru cateva ore, ieri, mi-a parut rau ca plec. Azi nu-mi mai pare. De plecat, plec in doua saptamani. Si doua zile. Pentru ca aparent m-am intins la concediu. Si, aparent in inca 2 zile, nefericita care ma va inlocui va invata tot ce stiu eu. Si aparent eu ii voi face tabele si scheme cu tot ceea ce am facut eu pana acum. Intrebare de sef: tie cat timp ti-a explicat fosta colega tot ce trebuia sa inveti? Raspuns: pe mine nu m-a invatat nimeni.

Asta e ultima lovitura pe care "mi-au dat-o".

2009-07-07T10:30:00.004+03:00

Nu stiu ce se intampla, se prea poate sa imbatranesc...
M-am indragostit:

vreau weekendul inapoi

2009-07-06T10:02:00.007+03:00

Asa cum m-am asteptat, weekendul asta a fost unul pentru care merita sa rezist 5 zile de lucru. Am fost in familie (una mai mare decat cea efectiva) si a fost excelent. Si pentru ca am mai adaugat portofoliului inca trei artisti care merita toata recunostinta, am vrut neaparat sa-i imortalizez alaturi de produsele imaginatiei lor.

dushky - tricou & hanorac / graffitti: smek & neks

adelina - tricou & hanorac / graffitti: jones

jones - tricou & hanorac & graffitti

nego - tricou & hanorac & graffitti

putin promo

2009-07-02T12:10:00.006+03:00

Dupa cum se poate observa, am timp... De maine se va schimba situatia, pentru ca revine şăfu'... Asa ca ma bucur cat mai pot...

Si acum putina promovare pentru sis, dar si pentru mine (fiindca voi fi si eu acolo, la datorie)

Eveniment: Art To The Core presents Fantastic Four - pictura pe hanorace & tricouri
Artisti: Dushky, Jones, Adelina, Nego
Locatie: terasa D'arc din Unirii
Data: sambata, 4 iulie, ora 16

Eu voi fi acolo, deci nu aveti motiv sa nu va prezentati!!!

4.600.000 de obezi

2009-07-01T13:31:00.005+03:00

Pe cand a aparut stirea conform careia 1 din 5 romani este obez am ras putin in sinea mea si m-am linistit gandindu-ma ca nu prea are cum sa fie asa pentru ca totusi romanul e prea zgarcit ca sa manance toata ziua fast food. Ohooo, cat de amarnic m-am inselat.
Azi, mai mult ca oricand tind sa cred ca nu 1 din 5 romani e obez, ci 2 din 5.

De ce?
Pai, e cam simplu. In orice zi a saptamanii, seara dupa ora 6 nu gasesti niciodata loc de parcare la mall. Nu pentru ca pitzi isi trag cocalarii la plimbare prin Zara si Mango, ci pentru ca toata adunatura se concentreaza la ultimul etaj unde e food court-ul. Cred ca daca ar fi sa se prabuseasca vreodata mall-ul, deficiente de constructie oricum are, asta ar fi cauza. Mancaciosii.

Daca vrei sa mergi la plaja, strand, rau, lac, mare, orice forma acvatica in aer liber vei da invariabil peste burtosul de 50 de ani, burtosul de 40 de ani, de 30, 20 si trist de 3-4-5 ani. Pana de curand nu mi-a fost dat sa vad copii de 4 ani cu burta. Burta cauzata de grasime, genul care tremura si vorbeste de una singura, nu genul de burta somaleza pe care-l prezinta toti copiii in pozele incriminatorii din tinerete. Anul trecut era sa fiu inecata de un astfel de specimen minor, foarte minor, care s-a aruncat - burta evident - in piscina. Am fost atat de scarbita incat am schimbat piscina, alegand un strand unde nu e bazin pentru copii, iar cel mare e prea adanc, deci parintii nu-i iau cu ei.

Nu merita amintite fetele care pozeaza, traverseaza strazi provocand accidente grave, danseaza sau pur si simpu ies in public cu burdihanul la purtator. Nu va puteti imagina cat de tare ma deranjeaza. Ochii incep sa-mi lacrimeze instantaneu si migrenele-mi incearca materia cenusie. Le vad graind din burta si nu pot intelege de unde atata siguranta de sine.

Raman doar obezii de supermarket, care se misca mereu greu si sunt mai intotdeauna nemultumiti. Ii recunosteti cu usurinta dupa incarcatura cosurilor. Azi, stand la coada la supermarket, din 4 femei, eu eram singura care putea fi numita astfel. Celelalte trei insumau mai bine de 427 de kilograme. Nici una nu a zambit. Acre si incruntate, toate isi etalau colacii, unii peste altii ochilor mei atat de sensibili.

Asa ca mi-am luat cele 50 de kilograme (si 400 de grame cat cantarea painea pe care am cumparat-o) si am hotarat sa ma apuc de sport. Nu vreau sa ajung sa-mi plang de mila dupa care sa inghit o bucata de ceafa de porc la gratar.

3 luni si gata

2009-06-30T15:03:00.005+03:00

Mi se intampla destul de rar in ultima vreme sa ma plictisesc la lucru. Azi e unul dintre rarele momente in care chiar mi se intampla. Ieri, cele 8 ore si jumatate au trecut in 5 minute. Am ajuns acasa tremurand. La ora 9, nu-mi venea sa cred ca stau, ca nu mai am nimic de facut. Atat de agitat era totul in mine.

Nu mai am stare, trebuie sa gasesc urgent o varianta la ceea ce mi se ofera acum. Asta ca sa nu intru in depresie. Nu vreau sa intru, dar exista posibilitatea, desi nu sunt genul plangacios. Ca sa exemplific afirmatia, azi mi-am lovit genunchiul drept de coltul usii. Nu am schitat nici un gest, desi creierul imi fierbea si transpiratiile m-au trecut instantaneu. Acum, daca ma concentrez, inca ma doare. Dar n-am spus nimanui. Probabil ca diseara o sa observ la dus ca am o ditamai pata neagra pe genunchi, dar nu, n-o sa ma plang. Sunt o viteaza. Cu toate ca sunt o finuta. Si modesta.

Asadar, pregatesc terenul pentru viitor. Mi-am dat termen 3 luni. Daca nu reusesc sa gasesc altceva, raman pe drumuri. Si-mi fac asta cu mana mea, doar ca sa ma invat minte. Sau plec de tot de aici. Si sper sa nu ma mai intorc.

Nu stiu cum au rezistat parintii nostri, 20-30 de ani. Acelasi job, acelasi sef, acelasi loc, acelasi drum. Zi de zi. Eu implinesc in septembrie (adica exact peste 3 luni cat am termen limita) 2 ani. Si sunt la capatul rabdarilor. Pentru asta, si pentru multe, multe altele, ii admir.

Imi e lene sa fac recenzia Nova Rock-ului. Daca e de ajuns, a fost magic. Repetam experienta. Sper.

Peste 1 ora si 33 de minute plec acasa.

Nova Rock... atat!

2009-06-26T14:22:00.010+03:00

Proaspat returnata de la Nova Rock mi se usuca gatul si mai tare si simt tot mai mult ca ma sufoc in cubul meu - generic denumit birou. Nu-mi ajung 8 zile, vreau 800. Hai sa fie vreo 8.000 de zile. Apoi, poate, voi avea fortele destul de refacute pentru a intra in ritm. Un ritm normal, nu haosul in care ma regasesc momentan.
Pentru ca nu am timp prea mult si pentru ca sunt foarte incruntata las imaginile sa vorbeasca mai jos.

Felii de Nova Rock:

joi
vineri
Disturbed

Slipknot

Namol

sambata

Dredg

Staind

Italian

Covrig - 3 euro / Bere - 5 euro

Chris Cornell

Kaiser Chiefs

Placebo

duminica

Limp Bizkit

gata

Cand imi revin incerc o scurta recenzie...

servil sau servitor

2009-06-15T15:32:00.003+03:00

Recunosc, uneori sunt cam tampa.

Nu am inca deprinderi parsive, iar asta se datoreaza in cea mai mare parte circumstantei de a nu avea foarte multi ani in campul mizer al muncii. Dar lucrez la asta. Intens.

Situatie reala. Nu au trecut 5 minute de cand s-a petrecut, asadar e inca proaspata in memorie. Ca asistent de manager te-ai cam maritat cu jobul. Eu mai scap seara dupa program, dar in timpul lui sunt practic incatusata de probleme personale, pe care, surpriza, e treaba mea sa le rezolv. Organizez vacante, cumpar cadouri, compun texte induiosatoare pentru felicitari si, mai nou, am grija de bucatarie. Nu, nu gatesc si nici nu spal vasele, dar cumpar aragazuri, plite si hote.

Cum nu ma afecteaza in mod direct stirea ca un anumit tip de producator e in prag de faliment pe piata autohtona, dau repede uitarii achizitia de cuptor, plita & hota. Asta dupa ce a trebuit sa scriu direct producatorului explicandu-i ce dorim. De parca am comanda o intreaga serie de produse, eveniment pentru care fabrica ar trebui sa se inchida pentru public si sa produca doar pentru noi. Producatorul nu ne baga in seama. Ii vad secretara razand cu pofta si aratand cu degetul inspre o cerere de contact atat de ridicola. In sinea mea, rad si eu.

Azi mi se aduce aminte. "Ai rezolvat cu aragazul?" Fac o fata tampa. Nu stiam ca a devenit treaba mea pana la finalizare. Spun: "Nu raspunde service-ul". Asta e alta idee geniala. Sun la service-urile din oras pentru a afla daca mai e si unde anume e reprezentanta. Raspunsul: "Pai sa rezolvi. Ca eu raman fara bucatarie." Mi-a stat pe limba sa replic: "Si care e treaba mea?" Nu stiu de ce n-am zis-o. Cred ca din cauza ca azi-dimineata mi s-a aprobat cu greu cererea de concediu. Daca nu se aproba, demisionam. Nu ratez Slipknot, Placebo, Metallica si 100 altele pentru un job. Joburi mai sunt, asa un line-up mai greu.

Deci, da. Am ajuns din asistent manager, asistent personal. Si eu ma intreb zilnic oare cat ma mai tine?

taranul tot taran

2009-06-10T11:33:00.005+03:00

Nu trebuie sa va invat eu asta. Sigur ati simtit-o pe pielea voastra macar o data. Se numeste calire. Scoala vietii.

Eu o tot patesc. Cand si cand. Si nu m-am invatat minte.

Tablou: peste 30 de grade Celsius. Merg pe jos pana acasa. Cam 3 kilometri prin jungla betoanelor. Injur. Nu pentru ca trebuie sa merg pe jos, ci pentru ca intotdeauna cand trebuie sa ajung undeva dupa serviciu, nu ajung. Si eu nu sunt de vina nici macar o data. E o conspiratie. Ieri trebuia sa ajung la medicul de familie. Asadar, viteza prin canicula. La un moment dat se pune un dop trotuarului. Ceva imi umbreste calea si nu reusesc sa-mi dau seama ce anume. Doi pusti: el si ea. El - pricajit si tacut. Ea - cu siguranta sefa. Nu le dau mai mult de 13 ani. Ea turuie intr-una despre scoala si ce naspa e diriga bla, bla bla. El are capul in pamant si aproba ocazional. Ea se descalta si jubileaza asupra starii de bine pe care i-o da asfaltul fierbinte. El aproba. Ea molfaie un sandwich si continua sa vorbeasca (urle) cu mancarea intre gingii. E foarte neingrijita si foarte, foarte galagioasa.

In acest moment apar si eu in campul ei vizual. De la spate. Cred ca are ochi si-n posterior de ma observa. Desi e genul ala de pustoaica manelo-telenovelista care peste cativa ani o sa stie tot ce misca in blocul cu patru etaje, dar n-o sa aiba habar ca barbatu-su ii mai incearca soneria si vecinei de deasupra. La propriu si la figurat. Asadar, pustoiaca imi traseaza un culoar intre ea si amicul ei, dar nu indeajuns de larg. In mod evident, asteapta sa o rog sa-mi permita sa trec. Are nu mai mult de 13 ani, dar e sefa si peste amic, si peste trotuar. Nu-i fac placerea de a o intrerupe cu bun-simt din molfait, asa ca o ocolesc prin lateral. Nu va puteti imagina cat de mult a deranjat-o.

Nu apuc sa trec de prezenta-i vulgara ca incepe sa urle. Tineti-va bine: "Taranu' e tot taran! In loc sa te roage frumos, te ocoleste! Bla, bla, bla..." Ei bine, ce am facut eu in aceasta situatie?
Nu, n-am pocnit-o, desi trebuie sa o rog frumos sa aleaga: sa fiu taranca si sa-i sparg dintii ca sa nu mai aiba cu ce sa molfaie sau sa fiu o doamna si sa o fac de tot rahatul in mijlocul strazii si in fata amicului resemnat.

In momentul ala de instinct m-am intors calma si am lasat-o sa se apropie de mine. M-am uitat la ea prin ochelarii de soare, stiu ca se scot din politete atunci cand porti o discutie chiar si in soare orbitor, dar acum nu era cazul. O intreb daca ma cunoaste, daca are ceva treburi de rezolvat cu mine. Se fastaceste si imi repeta ce a comentat mai devreme, uitand de data asta sa mai adauge apelativul "taran". Ii transmit ca asa ceva nu se face la oras, ca oamenii nu umbla desculti in public oricat de tare i-ar strange pantofii (asta se face doar pe ulita) si ca tot la noi la oras, nu se urla pe strada. Si in orice caz nu pe la spate. Am lasat-o repetand acelasi vers si am plecat. Continua sa urle dupa mine, exact asa cum am vazut ca procedau minoritatile caramel (politically correct) la usa cortului cand aveau de impartit continutul unui portofel de piele ecologica furat, banii castigati "cinstit" din intinderea repetata a mainii ori vreun mascul potent care a mirosit florile mai multor gradini.

Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, parintii m-au invatat, pe langa lectiile alea care se predau in primii 7 ani de viata si un proverb pe care il pretuiesc enorm in contextul migrarilor masive pe care le experientam: "Taranii sunt la oras si orasenii la sat". Si parintii mei au crescut la sat, iar bunicii mi-au dechis portile caselor lor in fiecare vara. Dar ei, bunicii mei, au fost mai domni (si doamne) decat multi, foarte multi dintre cei pe care am nesansa sa-i intalnesc pe strazile orasului pe care-l iubesc tot mai putin.

de ce am lipsit de la teambuilding

2009-06-03T12:58:00.004+03:00

Spre eterna suferinta a colegilor mei, anul acesta am lipsit de la teambuilding.

Dupa noroi pana la genunchi, vant nemilos, 1000 de declansari si 8 ore de chin molcom (mai mult pentru model decat pentru fotograf) am ramas cu o durere de rinichi - urmeaza a fi investigata, vreo 700 de cadre ce merita pastrate, 11 cadre care vor intra in portofoliul licentei lu' sis si cu un nou - super - model in vizor.

Mai jos sunt doar trei mostre, nu vreau sa dau de gol intreaga colectie si nici explozia de culori. Oricum, asa cum zicea Nico, as mai face-o de inca o mie de ori in ciuda oricaror incoveniente si teambuildinguri care de care mai promitatoare.

i wanna make it with chu

2009-05-27T13:59:00.004+03:00

Pana mai ieri ma manca in palma sa ma iau iar de toata lumea. Sa lovesc in oricine indraznea sa apara in calea mea. Pana cand am avut o revelatie. Genul ala de revelatie care te loveste in cele mai dubioase spatii. Pe mine ma prinde mereu la baie. Indiferent de locul efectiv in care ma regasesc asezata. Ieri, eram in vana (cada, pentru cititorii de peste meleagurile banatene). Atunci mi-a soptit in ureche micul pitic (eu am foarte multi pitici, asta e unul care vine rar, dar ma lumineaza de fiecare data). Ca sunt prea rea. Ca nodul in papura e scopul vietii mele. Si ca ar trebui sa ma mai inmoi. Am si eu o varsta de acum si trebuie sa incep sa ma gandesc ca-mi voi imparti afectiunea (si asa retinuta) la tot mai multe destinatii. Asadar, am fost sfatuita sa iert (chiar daca nu uit - ma incapatanez sa pastrez putin din vechea-mi de acum personalitate malefica).

Ma simt de parca as indeplini pasii in vreun program de AA (alcoolicii anonimi) si am ajuns la pasul 8: iarta greselile prietenilor tai. Desi, trebuie sa recunosc ca ma simt putin (dar doar putin) omnipotenta si ca revelatia asta mi-a indus o stare de control asupra listei celor iertati si limitelor intre care vina le este in cele din urma data uitarii. Sunt un mic dictator in capu-mi limitat si simt cum pompeaza sangele in vene mai cu "talent" pentru ca eu sunt cea care iarta.
Azi ma simt bine. Pentru ca ieri am ascultat muzica (bonus un shot de tequilla pentru cel ce ghiceste trupa, fara sa google-uiasca, a carei piesa i-am dedicat - cu darnicie modesta - acest post), pentru ca am iar timp de carti, sport :) si cooking sessions (da, da, lasati preconceptiile deoparte, in 2009 mai exista si donsoare care stiu sa gateasca foarte bine si altceva in afara de omleta si cartofi prajiti). Si ca sa nu uit cumva: Jamie, la multi ani!

De azi, si spun asta a o mie doua sute patruzeci si noua oara pe anul asta, ma pregatesc sufleteste pentru minunata existenta care ma asteapta. Cat mai curand. Sper.

Later edit: Bianca, pentru ieri, La multi ani!

parfum de...

2009-05-19T11:54:00.006+03:00

ceva se intampla...

De azi dimineata, din secunda in care am intrat in birou am inceput sa simt parfumul fiecaruia dintre cei care treceau pe langa mine. Si de fiecare data cand vreunul dintre ei mai facea un pas, parca se accentua. De aici inainte nu exista decat doua variante: ori toata populatia care ocupa biroul in care imi desfasor eu activitatea lucrativa cea de toate zilele isi permite parfumuri scumpe, ori eu am probleme. Si cred ca eu am probleme.

Initial am crezut ca am nevoie de actiune (dar am cuib nou, deci elimin probabilitatea) si hormonii din mine reactioneaza agresiv la feromonii cu care ne amagesc parfumurile destinate sexelor opuse. Dar gandul m-a parasit dupa ce am inceput sa simt si parfumurile colegelor. Cand l-am simtit si pe al meu, am intrat in panica. Nu am trecut (inca) de partea celalalta si nici pe mine nu ma iubesc indeajuns.

Iar elementul cel mai inspaimantator din intreaga poveste e ca am ajuns sa simt si mirosul persoanelor care nu se aflau langa mine la momentul respectiv. Si aici exista doua posibilitati: ori ei isi bat joc de mine si se ascund in spatele rafturilor cu dosare (nu-i vad, dar le simt mirosul), ori eu am grave probleme. Foarte grave.

Sincer, sper sa fie probleme ce pot fi rezolvate cu putin sport (cum am intuit initial). Daca e asa, ma (re)apuc de contorsionism. Daca nu, e de rau. Am vazut eu un film candva in care personajului i se intensifica un simt, pe cand un altul se diminua. Si eu mai vreau inca sa aud muzica, sa vad filme, sa gust si sa simt...

intre Oblio si East 17

2009-05-13T11:50:00.008+03:00

Am inteles ca mi-ati dus lipsa...

Adevarul e ca in ultima vreme am apelat la metodele populare de socializare: terase, bere, limonade, zile de concediu. N-am crezut ca statul la soare si pierderea notiunii timpului pot conlucra atat de eficient la relaxarea tuturor muschilor si pot duce, in consedinta, la indiferenta totala.

Numai ca lucrurile bune dureaza putin la fel cum bauturile racoritoare sunt mai racoritoare la 0,25 l decat la 2,5 l. Tot asa, cat ai spune "Mai bea o bere" s-a si dus scurta si "revergoranta" vacanta (de cand cu filmuletul cu balci de balci, tot ce tine de "revigorare" nu ma duce cu gandul decat la lipiciosul "revergorare"). Revenita pe campul de lupta, socul intalnirii a fost terifiant.

Ieri povesteam cu zel despre fenomenele din jungla de birou in care lucrez. Va spun sincer ca nu m-a crezut nimeni. Si urasc oamenii care infloresc povestile pentru a starni grimase si pentru a dramatiza situatii. Iar eu ieri, cred ca am fost luata drept unul dintre ei. Si va dau dreptate, tuturor celor care m-ati ascultat si ma veti asculta, nici eu n-as crede ca exista persoane care isi ajusteaza tocurile pantofilor astfel incat sa fie auzite cand pasesc sau cand fac jocuri de glezna. Nici nu as mai asculta baliverne despre cum poti cobori dintr-o masina (in mod imperios - de teren) purtand pe cap caciula lui Oblio (sunt nostalgica).

Pentru cei care n-au prins bomboanele de lapte cu cacao si coada la paine, un alt exemplu elocvent ar fi boy-band-ul East 17 (urmariti caciula).

Tot asa cum nu voi crede ca-i e dat cuiva sa-si asculte colegul bronzat la solar vorbind despre muschi si despre performantele incredibile pe care le atinge intre asternuturi. Vorbe, vorbe...

Si credeti-ma pe cuvant, nu va mint. Ei sunt colegii mei, din campul muncii. Camp in care eu evident, nu am ce cauta.

Am promis ca voi continua lista perlelor colegului care urla la telefon in biroul meu (si el are birou, dar n-are semnal). La mine cica "trage semnalul mai bine". Pe asta chiar nu o cred.

Maestre, muzica:

- îl ţîn la mine
- mi-a parvenit un bon
- te-a sunat ăia?
- nevastă-mea e deja impacietantă
- vă vânde colegii mei
- un piculeţ mai scumpuleţ
- efectiv sunt cioblite marginile
- cea mai maximă reducere
- haideţi ca să mergem să vorbim
- arată estetic din punct de vedere să fie cald (sic!)

Nu, nu e nici o greseala de tipar. Am verificat.

ma intreb

2009-04-30T11:25:00.000+03:00

Oare doar la noi numai cocalarii beau Red Bull?

TRAIESC IN ROMANIA

2009-04-29T13:54:00.004+03:00

In rarele ocazii in care am "ghinionul" sa raman fara mijloc de transport, aleg fara sa clipesc sa fac plimbari indiferent de distanta. Ma impulsionez gandindu-ma ca am un tel anume si pornesc la drum. Ieri am cautat - teoretic - un borcan cu capac de lemn. L-am si gasit fara prea multe cautari, dar plimbarea in sine a fost o reala aventura.

Plec dintr-un birou in care barbatii se bronzeaza la solar, isi pupa bicepsii atunci cand nu e nimeni prin preajma si isi lauda neputinta de a fi langa copiii lor, cumparandu-le in schimb afectiunea cu plasme si leptocuri. Ajung in apropierea unui cartier de blocuri comuniste, in fata unei scari cu patru etaje. In fata blocului, 7 persoane. Varste diferite, expresie identica pe fete. Toate cele 7 persoane privesc la un boschet. Curioasa din formare, imi indrept ochiul ager catre boschetul in cauza. Sub el, trei pisici (vulgar - mâţe) se angajasera intr-un menage-a-trois. Prea putin pudice, felinele gasisera ca e mai "fun" in trei. Eu raman cu o nelamurire: cele 7 persoane erau uimite sau interesate?

Ajung apoi in fata blocului meu comunist. La etajul doi se fac renovari. La romani, renovari inseamna dupa cum urmeaza:
- montare de termopane la sufragerie --> dormitor --> bucatarie --> balcon --> baie (ordinea nu este intamplatoare)
- dupa ce termina montarea termopanelor la exterior, in mod optional, o cantitate considerabila de creiere adunate intr-o "ograda" ajung la concluzia ca fiind scumpe, dau bine si la interior, asa ca monteaza termopane si intre camere
- spargerea zidului dintre bucatarie si hol - cei extremi sparg si zidul care desparte bucataria de sufragerie (snobeste denumita living) si fac bar cu pahare suspendate
- spargerea debaralelor si a camarilor - proces care duce la depozitarea incaltamintei pe toata lungimea holului de la intrare si a borcanelor si peturilor pe unde se nimereste
- marirea sufrageriei, ma scuzati - livingului - prin spargerea balconului
- montarea unei cabine de dus in locul deja plicticoasei cazi emailate
- la mobila noua, covoare, perdele, seturi noi de vesela ne zgarcim pentru ca nu ne-au mai ramas bani din cauza termopanelor.
Revin la al doilea etaj al blocului in care locuiesc de aproximativ trei saptamani. Se pun termopane la balcon. Deci, primul pas a fost facut. Se sparge vechea structura din sticla verde si metal ruginit. Nu inteleg de ce si de unde, dar rezulta cateva caramizi. Mari. Deseuri care nu pot fi transportate "la mana" astfel incat se arunca de la etaj. Caramizile aterizeaza sonor pe gresia de la parter, gresie montata pe scarile unei agentii imobiliare. Asta nu ma afecteaza absolut deloc, nu-mi place gresia in mod special. Problema e ca de pe gresie ricoseaza pe spatiul verde. Si culca la pamant o intrega fauna. Ridic privirirea si ma incrunt. Se opresc si remarca "Stai ma, ca trec vecinii". Ma misc intr-o neichipuita reluare, doar ca sa le fac in ciuda si ii injur in timp ce urc scarile. La ora 9 caramizile si resturile acestora disparusera de pe gresie, dar nu si din tufisurile de bujori din fata blocului.

Fac apoi o scurta plimbare pana la vechiul cuib. Ma intorc in miez de noapte, cu capul in pamant si incarcata de bagaje. Printr-un miracol ridic privirea si in fata ochilor mi se reveleaza implinirea tuturor dorintelor. Un camion troneaza in fata mea, iar din parbriz imi zambesc doua indemnuri marca EU incercuite de cliseicele stelute. Primul: EU - GIGOLO. M-ar fi lasat rece mai ceva decat pe un peste ce inoata impotriva curentului daca nu era continuat - pe o alta placuta - de: EU - GRATIS PENTRU FEMEI. Zambesc pe sub mustata cosmetizata si abia apoi ajung sa procesez informatia pe care tocmai o asimilasem.

GIGOLÓ I s. m. 1. bărbat tânăr întreţinut de o femeie mai în vârstă decât el. 2. tânăr elegant, dar cu moravuri dubioase

Eu stiam ca e tanarul care presteaza servicii sexuale pentru bani, dar merge si asa. Urmeaza sa imi demonstrez teoria:
1. un gigolo nu conduce camioane, ci Mercedes, BMW sau Audi (m-am documentat)
2. toti cei care poarta gigolo pe tricou nu sunt nicidecum eleganti
3. daca e gratis pentru femei de unde ii mai ies banii?
4. in foarte stransa legatura cu punctul 3 - daca e gratis pentru femei, logic ar fi ca pentru barbati sa fie pe bani multi ca sa amortizeze pierderile
5. daca e plurivalent se mai numeste gigolo sau se numeste curva masculina?

guma de sub scaun

2009-04-23T13:42:00.004+03:00

Pentru ca imi place sa cred ca la un moment dat in viata mea o sa ajung sa gandesc asemenea strategii publicitare, va servesc o campanie de PR care intrece orice asteptari si care a uimit trecatorii din piata Picadilly Circus, Londra. Trebuie in mod obligatoriu sa mentionez ca teasingul a fost facut la un brand de guma de mestecat.

Nu stiu cum mama naibii se face de tot ajung la Beyonce. Nu-mi vibreaza coarda sensibila nici la vederea si nici la auzul ei, dar ma distreaza copios.

sustinerea falcii in pumn

2009-04-22T14:37:00.003+03:00

Cand incep sa ma usture ochii atat de tare incat nu-i mai pot tine deschisi imi dau seama ca ar fi cazul si timpul sa iau o pauza. De cele mai multe ori ma regasesc lungita peste birou, cu pupilele lasand urme pe monitor, asemeni darelor pe care le lasa melcul pe asfaltul uscat. Cu barbia proptita in palma si cu coatele asprite de blatul rigid al biroului meu pe colt.
De cele mai putine ori ma ridic de pe scaun si ies la aer. Asta inseamna ca de cele mai multe ori raman proptita in buretele scaunului rotativ si deschid in nestire pagini de internet. Asa, de relaxare. Pentru ca nu ma simt constransa sa o fac. Sunt pentru cateva momente la discretia liberului arbitru.

De curand am dat peste un blog care mi-a cam ravasit toate parerile. Pana de curand credeam ca nu le poti avea pe toate, ca extremele nu pot convietui si ca e imposibil sa fii si frumoasa, si desteapta si buna la pat. Gandesc comunist. Jumatatea ma "alinta" cu apelativul baba comunista.

Sunt rautacioasa, nihilista, ocazional razbunatoare si refuz tot ce nu pot intelege. Incep sa ma convertesc si sa recunosc incet, dar sigur ca "stagiatura" in postul de sclav nu a facut altceva decat sa ma caleasca. Desi, sunt relativ sigura ca puteam trai in naivitate si nestiinta mult si bine.
Sunt aproape 2 ani de cand invat in fiecare zi sa traduc documente oficiale, sa raspund diplomat la telefon si sa transmit faxuri cu viteza luminii din cablurile optice. Cred ca puteam deprinde asta in maximum doua luni. Dupa care preferam sa trec mai departe. Dar stiu ca ma plafonez si mai rau, ma plafonez pentru ca stiu ca ma plafonez.

Sunt plictisitoare azi, constientizez. Ma plictisesc si pe mine. Cum as putea fi altfel cand nu-mi sta gandul decat la o biblioteca pentru noul cuib in care sa-mi intre toate volumele? Si as vrea sa plec sa o caut. Poate, poate ne intalnim undeva in oras la un ceai. Si poate o sa ne placem din prima si eu o sa o chem la mine. Si ea o sa vina si eu o sa-i dau exact cate carti poate duce. Si ea o sa le tina pentru mine pentru ca sunt draguta. Si pentru ca azi m-am asortat frumos.

Si afara e frig. Si in birou miroase a oua stricate. Azi am invatat cum miros ouale stricate. Cine spunea ca nu mai am ce invata?

nu bag, nu scot

2009-04-21T12:34:00.006+03:00

Sunt o finuta. In caz ca nu stiati, asta e un fapt dovedit. Iar cand vine vorba de gurile spurcate, reactionez in cele mai ciudate feluri posibile. Eu una, nu injur. Cel putin nu in public. Iar cei care m-au auzit glasuind vreo "blasfemie" sunt... numai putin... inca numar... Da, 2. Jumatatea si sora. Cam atat. In schimb cand sunt singura, in gandurile mele criminale, fac si desfac, introduc si scot si mai rau decat atat, urez si doresc numai de bine.
Parintii nu mi-au predat lectii de supravietuire in jungla urbana, iar cei din jur au avut mereu grija de urechile-mi fragile, deci, nu am prea fost injurata. Motiv pentru care legaturile mele nervoase vibreaza dubios la cuvinte menite sa numeasca cu totul altceva decat au numit cu ele stramosii nostri in dictionare.
Spre exemplu, spune-mi "gretoasa" si poti fi sigur ca nu o sa ne mai auzim si nici n-o sa mai dam ochi in ochi in nici una dintre urmatoarele 24 de vieti. Dupa, ma mai gandesc. Spune-mi "proasta" si imi esti la fel de indiferent ca si vanzatoarea de la magazinul din coltul cartierului in care n-am stat niciodata. Si poate ca daca ei i s-ar intampla ceva, mi-ar pasa. Spune-mi "vaca", "scroafa" sau orice alt nume inspirat de negraitoare si incep deja sa-mi construiesc scenarii despre ce ti-ar putea face genul ala de prieteni cu diploma de 4 clase, dar cu mult mai multi ani petrecuti in fata unui sac de box. Sunt fan Fight Club si Green Street Hooligans, deci as sta probabil pe margine cu popcornul in mana dreapta si cola in mana stanga si as privi scena cu o incantare iesita din comun. Si eu nu mananc popcorn pentru ca ramane mereu blocat intre masele si nici cola nu beau pentru ca nu pot dormi din cauza ei. Dar pentru o asa ocazie, as face exceptie. Sa fii important macar pe ultima suta. De metri.

Pentru ca e Pastele, au aparut inevitabil glumele cu ooo. Pe mine au inceput de acum vreo 5 ani sa ma lase rece. Sunt aceleasi in fiecare an si parca si-au pierdut deja farmecul pe care nu l-au avut nicicand. Astept o gluma buna cu ooo de pasti. Dar fara injuraturi, va rog. Ma rusinez repede.

P.S. am adus Green Street Hooligans in discutie pentru ca numai ce m-am delectat cu partea a 2-a. Cum spunea o expresie comunista pastrata cu indarjire chiar si in limbajul contemporan, "il recomand cu caldura". In suflet.

despre scobitul in nas, sefi si coae

2009-04-15T12:40:00.006+03:00

Fiecare e şăf in casa lui. Acolo unde nu-l vede nimeni cand isi baga un deget in nas, cand se scarpina c-o mana-n crestet si cu una in fund in timp ce rontaie chipsuri si unde poate isi poate exercita sefia, fie cu o nevasta cu 4 clase care nu stie decat sa se supuna, fie cu niste plozi rezultati in urma spargerii unor prezervative ieftine - eveniment nefericit care a dus ulterior la multe sticle de alcool cu multe grade si la o casatorie de circumstanta. Problema e ca aceste specii ajung in societate. Acea societate care se vrea civilizata. Aceeasi societate in care mai scapa cu viata si cativa reprezentanti ai bunului-simt, un fel de aratari diforme cu indeajunsa materie creaţă incat sa stie pentru ce anume s-au inventat dispozitivele galbene de plastic situate la nivelul mainii largi, cunoscute si sub numele de cosuri de gunoi sau veceurile.

Spre exemplu, veceul e orificiul acela cu capac, un lant de care tragi si o apa care curge si care se intrebuinteaza pentru urgente si pentru curatarea glandelor salivare, care, contrar parerii general valabile, nu se realizeaza in public, pe trotuar in fata unei domnisoare (nu-s inca doamna). Ei bine, contextul asta social, mediu favorabil pentru patrupede evoluate fortat, ii face - intr-un fel sau altul - sa creada ca ghiulul de haur de pe degetul mic (direct proportional cu marimea barbatiei, degetul nu ghiulul) ii face niste prezente demne de luat in vizor. Pentru mine, tocmai oamenii de valoare (pe principul "v@lo@re@ me@, v@lo@re@ me@, no m@i @r nimne@"), precum acest specimen, sunt invizibili. Atata timp cat nu-mi invadeaza spatiul si campul vizual. Cand apar totusi, inoportun, profit de ocazia (unica) de a-i desfiinta.

Tablou: mananc. Paine prajita cu ou fiert. Asa mi-a venit. Bucataria de la birou are fix 1 metru / 1 metru. Jumatate din spatiu e ocupat pe rand de mobila, bidoane de plastic, navete cu sticle - goale - de apa minerala, 2 filtre de cafea, un prajitor de paine, 50 de cani de cafea cu continutul inca uscat in ele. Fac slalom, ma asez, imbuc linistita, numarand de cate ori am rumegat. Sunt singura cu gandurile mele rasiste si criminale. E demonstrat faptul, ca la inghesuiala ies la iveala instinctele criminale. Eu nu fac exceptie. Eu sunt cea pe care au demonstrat teoria. Cand mi-e painea mai buna, intra specimenul. Bea apa cu bule (bule cu B) si, chipurile, isi spala paharul. Pahar care face cunostinta cu apa de la robinet fix jumatate de secunda si care se uda firav doar pe interior. Adica fix acolo unde n-a pus nimeni gura (dupa caz). Tehnica e indelung gandita si special dezvoltata pentru a nu uda ghiulul. Daca se uda, ii pica pietricica. E de la Bulgari. Natia, nu firma.

Ma fac ca nu vad. Dar injur in gand. Desi nu am atins nici un pahar ce nu-mi apartine de cand sunt aici, nu am putut sa nu-mi exprim indignarea. Asta pentru ca sunt eterna nemultumita. Aspect al personalitatii mele care poate fi confirmat de toti cei care - spre nefericirea lor - au avut de-a face cu mine mai mult de 5 minute.

Si mai nou, dezvolt o admiratie, perfect justificabila, pentru Lady Sovereign. Pentru ca are curajul sa puna pe cd ceea ce am eu rar curajul sa pun in viu grai. Si pentru ca are coae. Mi-am mai gasit un role model. Beware...

nu-mi (mai) vine

2009-04-14T10:43:00.008+03:00

Constat cu stupoare ca m-a ajuns vremea la care imi e greu (lene) sa si aberez. Sincer, as prefera sa fixez un pixel pe tiefti si sa ma holbez la el ore-n sir, pana cand ceasul bate de 4.50. Ora fatidica la care imi ridic salele de pe tapiteria albastra, inchid boxele (uite ca nu mi-am pierdut umorul), dezlipesc ochelarii de pe nas si inghit un ultim strop de ceai rece. Asez haina pe rinichi si geanta pe umeri, inlocuiesc ochelarii transparenti cu cei prin care nu mi se vad cearcanele si o intind.

Nu ma intelegeti gresit, asta e utopie. In cel mai bun caz la ora 4.50 apuc sa ma spal pe mainile ofilite de atata tastat. Si nu am messenger pe computerul de la birou. Cel putin nu oficial :)

In alta ordine de idei, nu stiu ce anume a dat peste teasta-mi afundata in ceata contextelor trecute si prezente de am cam uitat sa mai privesc in stanga si-n dreapta, la ceea ce adeseori, pe vremea cand nu eram "sclav" imi facea placere. Insa, de cand cu trip-ul la Cluj, s-au cam asezat toate mai ceva ca sarmalele in oala cu fluier.

Cuibusor (nu diminutivizez, nu-i chiar un cuib, e ceva mai mic asa, cum ar fi un cuib, dar de proportii mai mici, cum ar fi sa fie ceva fain, norocul meu!) nou, cheltuieli noi (bun venit in jungla), dar si salariu nou (incep sa cred ca blogul meu a ajuns la ochii dibaci ai vreunui factor de decizie, care, traumatizat de dorinta mea arzatoare de a-mi muta sediul central prin alte companii, s-a executat, financiar vorbind - evident, dramatizez), chef de fotografii, tequilla si tortillas (rezultat firesc al incapatanarii de a ma abtine), mahmureli si knock-out pana la 4 dupa-amiaza.

Revenind la lenea incipienta, nu mi-a venit sa selectez o fotografie din sesiunea recenta ca sa va incant retina. Poate maine. As vrea sa fiu din nou copil, sa ma roage mama sa ma ridic din pat si sa "mai pun mana pe o carte" (expresie deprinsa de parinti in secunda in care copilul poate citi chiar si o propozitie). Iar eu sa-i raspund: "nu-mi prea vine". Noroc ca mama nu se dadea batuta. Plus ca mai avea si intariri, pe tata.

...asa nu-mi vine sa mai scriu, la fel cum nu-mi vine in nici o dimineata sa ma trezesc si sa vin la lucru...

picior in prag

2009-04-08T15:05:00.003+03:00

Intoarsa cu forte noi dintr-un scurt concediu la Cluj pe care l-am meritat din plin, va marturisesc cu mana pe inima ca mint!

Nu m-am intors cu forte proprii, am spus-o asa de ochii lumii. Ca sa credeti voi ca am o existenta perfecta si ca sunt mai mult decat multumita.

Mint si acum, nu-mi pasa ce cred ceilalti despre mine, nu mi-a pasat niciodata, motiv pentru care cei care au ajuns din greseala sa ma calce pe vreun nerv, si-au primit portia de sinceritate.

Mint de obicei ca sa fiu politicoasa si m-am cam saturat si de asta.

Asadar, satula sa tot astept sa cada totul din cer, azi, 08.04.2009 ma hotarasc sa "ma hotarasc odata". Imi acord termen pana pe data de 03 septembrie, cand voi implini doi ani de preş la picioarele altora. Mai bine proprie sefa falimentara, decat sclava.

Intre timp, voi continua sa caut ceea ce mi-as dori sa fac. Desi la noi orice domeniu e lacunar, eu inca mai sper. Astept propuneri, incurajari si piedici justificate, daca e cazul.

Asta e primul pas...

2009-03-27T11:01:00.003+02:00

...rezultatul unei ore de inspiratie...

revenire in forta

2009-03-25T09:45:00.003+02:00

Azi sunt matinala. Am inspiratie si nu vreau sa o pierd. Incep sa cred ca sunt inspirata abia atunci cand sta sa-mi plezneasca vreo conexiune nervoasa. Desi intamplarea pe care urmeaza sa o relatez, intamplare despre care voi nu stiti inca nimic, dar credeti totusi ca banuiti ceva, e destul de veche. Am rumegat-o mult. Am testat terenul imprastiind-o la cei mai apropiati. Sa spunem ca am facut un studiu de piata. Word of mouth sa-i spunem. A iesit bine asa ca sunt mai mult decat pregatita sa lansez bomba.
Mi-am propus acum doua saptamani sa deschid o lista. Pentru ca sunt omul listelor, ma gandeam ca asta ar fi excelenta. Am lista cu datorii, lista cu dorinte care difera de lista cu visuri pentru ca alea sunt mai scumpe si mai imposibil de atins. Am lista cu ce trebuie sa cumpar cand iau bonurile de masa. Niciodata nu cumpar mancare pe bonurile de masa, desi ne-au tras-o astia mai nou cu legile lor. Cica sa cumperi mancare pe bonuri de masa (sic!). Pai cine mai mananca in ziua de azi cand n-are cu ce sa se spele pe cap? Nu zic bine?
Asadar am lista cu tot ce mi-am pus deoparte la magazin si intentionez sa cumpar. Lista cu perlele lu' diriga din liceu. Lista cu siteuri pe care ar trebui sa mai intru macar o data. Lista cu lista de mess. Si mai nou, lista cu expresiile agramate pe care le-am intalnit si urmeaza sa le intalnesc mult timp de acum incolo in campul muncii.
Pentru ca sunt o draguta si pentru ca azi ma simt darnica dupa ce ieri am fost o nesuferita, va servesc din start "creme de la creme".
Motivul pentru care am inceput lista, mama si tatal tuturor cacofoniilor si regele suprem al "agramaticalitatilor", the one, the only:

"...folia asta se pune pentru că ca să nu plouă în garaj."

De aici incolo, linie dreapta...

2009-03-23T14:27:00.002+02:00

mi-a priit weekendul...

adio

2009-03-18T12:54:00.003+02:00

In sfarsit ajung sa trag aer in piept...

De doua zile sunt robot, muncesc si uit sa mananc, sa respir, sa mai plec acasa...

Si cand ajung acasa, vestile proaste parca se incapataneaza sa mai dea o lovitura, asta pentru ca sunt la pamant si poate stau prea comod...

Azi, in cele din urma, am apucat sa sed. Si in cele din urma e liniste. Si o melodie excelenta la radio. Deci, ma redresez. Si ieri a fost totusi o zi mare, dar din cauza treburilor, nici macar nu am savurat momentul. Sa va spun, sa nu va spun?

Poate ca il cunoasteti drept colegul cu trandafirasii. Sau poate colegul care canta "In padurea cu alune". Sau sursa nervilor mei zilnici si a inspiratiei infinite spre incantarea cititorilor blogului de fata. A plecat. Gata. S-a terminat. Si-a luat traista in spate si a plecat acasa cu familie cu tot. Deci patru imigranti in minus.

A crezut ca o sa plang. Sau macar ca o sa oftez. Dar cum n-am avut timp nici de mine, cum era sa mai am timp sa rad?

De azi voi fi mai saraca in subiecte, mai fada, mai balonata. Am incercat cu activia cu bifidus dar nu merge. Cred ca totul pleaca de la psihic. Cred ca sunt trista si nici macar nu-mi dau seama...

mini, nano, micro, petite

2009-03-13T14:40:00.004+02:00

Sil' asta e pentru tine.

Urasc diminutivele. Diminutivele schimonosite care ies pe gura unor adulti in toata regula. Cel putin par adulti (desi daca deschid gura sunt tradati de la primul cuvant). Si sunt atat de chinuite si de nenaturale incat parca ai incerca sa extragi cu un cleste ruginit un balon dintr-o gaura de sarpe.
Si nu le inteleg rostite de copii, invatati de niste parinti imbecili sa pronunte prost, dar spuse in medii oficiale de catre niste retarzi in costum de adulti?

De maine, provoc la diminutivalizare...

Mergem la lucrusor, sa ne asezam la birouas, pe scaunelul micut si foarte incomod, cu un monitoras in fata si o tastatura mica, micuta, minuscula la varful degetelor. Sa ne luam o pauzica de masuta, una mica-mica pentru fraierii de birouas si una mai maricica pentru inteligentii motorizati. Da, aia care stiu sa minta, if you get my drift. Pana la 5 sa trimitem faxulete, e-mailute si sa facem... cafelute. Sa ne spetim, dar sa fim draguti. Incruntarea nu se potriveste cu diminutivalizarea.

P.S. Povestea a pornit de la: "Ma poti ajuta si pe mine cu o cafeluta mica?" Care cafeluta erau de fapt doua si care nu s-au mai baut pentru ca filtrul de cafea e prea lent, in ciuda mobilizarii generale de la locul de munca (foarte sic!).

the little engine that could

2009-03-10T11:51:00.008+02:00

In ultima vreme trec in cel mai dubios mod posibil de la o stare la alta in cateva fractiuni de secunda. Spre exemplu ieri debordam fericire, azi as rupe cateva maini si picioare. Iar plictiseala si oboseala isi fac de cap cu mine.
Incep sa cred ca am atins punctul maxim de plictiseala. Azi dimineata la ora 7.30 cand incercam - in lenea cotidiana de a ma ridica din pat - o pozitie de yoga imi repetam in gand ca urasc trezitul devreme mai mult parca decat mersul la lucru. Asadar, un an si jumatate in campul muncii a cam pus capac oalei sub presiune numite rabdare.
Nu are rost sa confirm asteptarile voastre, mentionand ca sunt experta in inghitit rahat. Asta a fost pana ieri. Cand un reprezentant de marca al unei anumite zone a tarii (prietenii stiu care anume) mi-a transmis obligatia de a ii face o favoare. In lipsa materiei cenusii in continua micsorare - micsorare vizibila asemeni puloverasului de lana tricotat de buni caruia i s-a facut cunostinta fortata cu tehnologia contemporana, anume masina de spalat, si din al caror encounter traditionalul a iesit invins si "constrans" vizibil - in atributia lui intra doar realizarea. Transmiterea e chestia aia pe care o "face fraierii" (am incheiat citatul din marele luminat al biroului central, al doilea pe dreapta). Ei bine, fraiera a pus ieri punct.
Refuzul categoric mi-a iesit atat de natural, incat as putea sa fac din asta un hobby. Nu credeam ca o am in mine. Pe ea, aptitudinea asta. Colegul, imi cer scuze, seful autointitulat (la ei toti sunt sefi, si asa am elucidat misterul provenientei colegului) a facut ochii mari si m-a amenintat ca ma spune la doamna educatoare, scuze la sefu'. Putin mi-a pasat. Acum abia astept cearta. Asta pentru ca il fac la inteligenta. Nu sunt modesta, chiar si vecina mea de 3 ani l-ar face la inteligenta.
In lipsa de ocupatii serioase si pentru ca colegu' nu a depus inca plangerea impotriva subsemnatei, am inceput lucrul la un nou CV:

Nume: Mi Serupe
Sexul: e fantastic
Data nasterii: iarna, vineri, dimineata la 7

Telefon: Noika (nu e greseala de tipar)
E-mail: miserupe_raudetot@yahoo.com

Experienta: de viata
Educatie: 16 ani pe bancile scolilor
Limbi straine: ce rost mai au cand cei mai multi nu stiu limba romana decat la nivel de incepator
Cunostinte PC: experta in surfing pe net

Aptitudini:
- abilitatea de a refuza fara a clipi
- lipsa de motivatie
- inclinatii sedentare
- dezinteres total
- mi-e lene sa continuu

P.S. Ofer job actual unei foste manichiuriste cu un caracter obsesiv-compulsiv, cu accese pronunutate de pitzipongism, cu pretentii / impresii / asteptari extrem de ridicate si un vocabular mai colorat decat un magazin de bomboane.

Dupa mine, potopul...

wannabe snob

2009-03-02T12:15:00.003+02:00

Am afirmat dintotdeauna ca Romania nu isi permite sa creasca si sa intretina snobi. Statutul printre celelalte culturi, saracia in contrast cu bogatia exagerata si parvenismul nu ne lasa sa ne tradam jegul de sub unghii pe care incercam in zadar sa-l ascundem cu lac rosu si aur. Cu toate astea ei, snobii, se incapataneaza sa scoata capetele semet si sa se faca remarcati - pentru penibilul situatiilor in care singuri se plaseaza - ca fiind doar niste psedo-snobi.
Cum ajung eu azi, 02 martie 2008 la concluzia asta? Pai o luam asa. Calul de dar nu sa cauta la dinti. N-am zis-o eu, au zis-o predecesorii mei, aia cu pamant in cutele mainilor brazdate de muncile campului care probabil au facut cadou mai marelui un cal. Si el, snobul in devenire, a mustacit si le-a ras in nas amaratilor care considerau ca au facut un gest demn de respect cel putin, daca nu de apreciat. Pai numa' calu' ma taranilor? Caleasca unde-i ma fraierestenilor?
Cam asa merge treaba si cu snobii contemporani, aia ajunsi de la Pegas la BMW, de la tricou Adidos la D&G si de la garsoniera lu' mama la vila si case de vacanta. Nu-i blamez pe cei ce muncesc. Ii blamez pe cei care uita de unde au plecat. Tocmai ei ar trebui sa realizeze ca un amarat caruia ii arunca praf in ochi se poate ridica (asemeni ascensiunii lor) si ii poate injosi la randul lui. Si, poate, spre norocul lor, el nu va fi marsav, ci le va da in acelasi timp o lectie de diplomatie.
Tot snobii contemporani sunt cei care primesc cadouri peste cadouri, stramband din nas la tot ceea ce nu-i metal pretios, eticheta de firma sau brand la moda. Iar cand vine vorba de acordat cadouri, ce-i mai ieftin e cel mai bun. Da-l ma in mă-sa (am tinut neaparat sa folosesc ă-ul aici pentru a nu crea confuzii) de sarantoc, sa se bucure ca primeste macar atat! Ei da, cu conceptia asta ne vom integra cu siguranta in randurile aerisite ale civilizatilor ce nu duc lipsa de bun-simt. Sau macar simt. De orice fel.
Asadar, dragii mei, ganditi-va de doua ori atunci cand faceti cadou unui parvenit, pseudo-snob, un wannabe bogatan in devenire. Luati un credit de nevoi personale si cumparati un ceas Bvlgari, pentru ca un ceas pur si simplu nu arata ora corecta. Vindeti lectocul, ipodul cadou de la bunica de ziua voastra si telefonul cu camera de 3,2 megapixeli si luati-i o sticla de sampanie cu bule de cristal, care provoaca gaze cu parfum de trandafiri africani salbatici. Sau valorifcati macar un organ vital al corpului pentru a va permite ceva de luxe pentru ca cadoul si-a schimbat si el semnficatia. Azi nu mai inseamna recunostinta, ci pupincurism. Pare-se, gestul nu mai conteaza, poti sa il pastrezi pentru tine atat timp cat pachetul e ambalat frumos.

Tin sa precizez pentru a elimina viitoarele confuzii nefericite:

EU MA RESPECT! Nu beau bere. Doar vin si sampanie. Nu port alt metal pretios in afara aurului. Alb. Sa zicem si platina cand ma trezesc dimineata cu fata la perna si mi se cam rupe.
Nu am mai mers cu tramvaiul de, vaaaai, nici nu mai stiu cand. Numai in masini germane (Se pricepe, ei nemtii, cel mai bine sa face masini), fabricatie 2008-2009, daca se poate chiar si 2011, cu banchete imbracate in piele. De sarpe, ca de vaca e prea comun.
Ochelarii, geanta - Gucci. Nu Bucci, am trecut de mult da faza aia.

Astept in consecinta cadourile adaptate la nevoile-mi vitale. E luna martie, deci nu va sfiiti sa va prezentati in repetate randuri. Poate asa va voi aprecia mai mult. Poate...

tinerete fara batranete

2009-02-26T14:09:00.006+02:00

Incep sa cred ca imbatranesc...

Stiu, e o varsta cam frageda sa gandesc asa, dar natura isi face de cap cu integritatea mea fizica si psihica. Mai ales fizica. Si mai ales psihica daca stau sa ma gandesc la mediul de lucru. Am incercat sa fac o lista pro si contra batranetii mele timpurii si iata diagnosticul:

PRO:
- semne usoare de senilitate
- pierderi periodice de memorie (cele mai multe neintentionate)
- dureri de spate vagi dimineata in drumul dinspre pat inspre toaleta
- oboseala a ochilor in fata computerului (motiv pentru care am renuntat la carti, nu la internet - Traiasca tehnologia si ecologia!)
- dureri cronice: de cap la vederea colegilor pe care i-as lasa cu incantare fara aparatele locomotoare si reproductive - asta ca nu aduca pe lume (prea tarziu!) urmasi; de urechi la intrebari retarde de genul "Ma poti ajuta si pe mine?" si de articulatii din cauza pumnilor carati in capetele mai sus numitilor (as vrea eu!).
- miserupism
- nepasare
- indiferenta
- dureri in cot
- "las' ca merge si asa"
- n-am chef
- mi-e lene
- mi-e o lene de ma doare
- mi-e lene si sa lenevesc
- omisiune constienta si consecvemta a zicalei "Nu lasa pe maine ce poti face azi"
- comoditate
- dor acut de "tinerete"
- blog

CONTRA:
- inca mai am chef de dans, concerte, festivaluri
- mai cant inca prin birou melodiile care-mi plac mult si pe care le ascult la radio cu volum
- continuu sa cred ca in curand o sa plec in lume
- inca mai cred in "Mersul pe jos face piciorul frumos"
- nu m-am apucat de baut
- nu-mi plang (deocamdata) de mila
- televizorul nu e viata mea
- planurile mele de viitor includ un Canon, o excursie la Praga si o biblioteca imensa pe masura dulapului de haine
- planurile mele de viitor nu includ zestrea pentru copii, testamente, mosteniri
- nu ma sperie dormitul in cort
- nu-mi tremura inca mainile
- nu am proteza
- gravitatia nu mi-a afectat inca proeminentele

In ciuda faptului ca acum ma incearca o durere cam nesuferita de stomac (ceaiurile sunt de vina), una de cap (galagia din birou), doua de ochi (computerul), una de ceafa (capul e prea greu - sunt o finuta), una de spate (abdomene), vreo trei de dinti (dentista), una de posterior (scaunul) si doua de picioare (lipsa memoriei locomotoare), in rest totul e ok.

2009-02-24T11:46:00.004+02:00

Sunt cel putin o mie de locuri in care as prefera sa fiu acum. Un birou intunecat, inchis si galagios nu e unul dintre ele. Cel mai mult mi-ar placea totusi sa fiu pe drum. Sa ma indrept catre ceva stiind ca mai dureaza pana ajung la destinatie. Sa merg catre si nu sa ma intorc.

serenity now

2009-02-23T11:39:00.005+02:00

Sunt rare, chiar foarte rare, zilele in care sunt incruntata de cand deschid ochii. Asta e una dintre putinele. Orice mi s-ar spune si nu-mi gadila urechea asa cum ar trebui, ma scoate din sarite. Asa imi trebuie daca m-am culcat nervoasa. Si daca am lasat niste imbecili sa-mi strice ziua de dimineata. Pe imbecili, ii putem numi colegii mei. Colegi care la 30 si ceva de ani nu stiu sa vorbeasca unul cu altul. Asta pentru ca de cand imi sunt colegi, adica de vreo jumatate de an, ei nu isi au numerele de telefon. Dar il au pe al meu. Si s-au gandit sa-mi strice mie aranjarea frezei de dimineata facand un fel de telefonul fara fir. Logic ca fara fir, ca doar vorbeam la mobil. Asadar, din zori (in afara programului de lucru) a trebuit sa le rezolv lor intalnirea pe care si-au dat-o de vineri. Dar pentru ca sunt incapabili si imbecili in acelasi timp, cele doua atribute ale prostiei maxime lovindu-se cap in cap, ultima celula cu materie cenusie ramasa in creierele lor a actionat absolut impulvis: a apelat la un creier luminat (logic, al meu - mi-am pierdut eu linistea pe ziua de azi, dar n-am pierdut si simtul umorului). Asa imi trebuie daca nu-s scorpie. Daca nu musc atunci cand imi este invadata intimitatea. Si daca imi tin telefonul de serviciu deschis in afara orelor de lucru. Dar prostia maxima ramane totusi faptul ca raspund.

Pana la ora asta sunt nervoasa doar asa, pentru ca ma incearca o durere de cap si pentru ca am lasat un pat cald ca sa astept in frig (cand zic frig, ma refer la -12 grade) timp de 15 minute. Indeajuns incat sa-mi inghete apa de la genunchi si mucul in nas. Nici lacrimi nu mai aveam, daca as fi incercat cumva sa plang. Dar nu-s diperata, doar iritata.
Rugati-va pentru mine, fiindca in ciuda temperaturii nesimtite care ma asteapta afara, am de facut un drum pana la Posta. Nu la scrisori, acolo e lux. La colete. Unde si daca e funia stramba sau putin roasa de sobolanii gigant pe care ii cresc in debara, am incurcat-o. Tare mi-e, ca la starea in care sunt eu azi, o vor incurca ele. In cazul in care tin mortis sa ma contrarieze.

Serenity now... insanity later...

piss on mess

2009-02-20T13:31:00.003+02:00

Urasc messengerul. Cred ca am mai spus-o. In cazul asta, tin mortis sa ma repet. Nu pot nicium sa intru in atmosfera virtuala pe care promite sa o creeze. "Connect with all your friends" Bullshit. Ca eu numai conectare nu fac. Si nu va lasati inselati de faptul ca intre orele 9 si 17 sunt mereu online. Asta e rezultatul firesc al unui job in care as vrea sa fac altceva. Orice altceva decat ce fac acum. Mai putin sa curat cartofi (pentru ca mi se stafidesc buricele degetelor din cauza lor si imi vine sa le rup). Daca veti incerca sa ma cautati dupa 17 pe mess, nu are rost. Timpul meu liber il impart efectiv cu prietenii in carne si oase.
Si l-am urat ieri (pe messenger) pe la ora 3 la cote maxime. Asta pentru ca nu e nimic mai frustrant decat sa citesti povesti / glume / barfe incitante pe mess. Adrenalina creste, suspansul urca la creier si toti nervii stau parca in expectativa. Cred ca americanii au "inventat" messengerul. Asta pentru ca s-au inspirat din filmele de actiune pe care se pricep atat de bine sa le regizeze. La thriller i-au luat totusi japonezii cu Ringu (aka: The Ring in varianta americana & soft). Care e mama, tata si bunicii tuturor formelor de suspans. Cititi mai jos povestirea unei faze "super tari" din Family Guy ieri pe mess:

ma uitam la family guy 3:47 PM

pauza 10 secunde... sis is typing

si era o faza 3:47 PM

pauza 12 secunde... sis should learn to type with more than two fingers (stiu, stiu, messul - legal - pe mail e mai funny decat ala oldschool si atat de ilegal pentru conducerea firmei la care imi prestez serviciile supracalificate pentru postul pe care il ocup... va rog, nu ma mai intrebati de ce nu-mi dau demisia)

ca vine la un mom dat unu 3:47 PM

pauza 10 secunde... bat cu degetele pe birou

si-l loveste pe peter la oua 3:47 PM

pauza 15 secunde... creste tensiunea, a zis oua

si peter incepe sa se planga si sa se tavaleasca pe jos 3:48 PM

pauza 20 de secunde... ma astept la faza finala

si zicea "what the fuck man? why did you do that for?" 3:48 PM

pauza 10 de secunde... ma gandesc: "Asta a fost tot", abia am zambit

si ala tot radea 3:48 PM

pauza 50 de secunde (cred ca a fugit pana la baie)

si la un mom dat zice "you've just got hit in the balls"si peter"no waaay" 3:48 PM

pauza 25,5 secunde - trebuie sa mai fie ceva, trebuie sa mai fie...

si ala "yes, you're gonna be on tv, look there's the camera"si peter"oh, wow great" 3:49 PM

final... rad :))
imi imaginez personajul si raspund cu =))

Faza dureaza in desenul animat nu mai mult de 10 secunde... pe mess mi-a luat mai bine de 3 minute de tensiune, transpiratie si incordare maxima... de ce?

P.S. Nu e faza de gasit pe youTube, dar e una la fel de buna aici

eco vs. ia d-aici

2009-02-19T14:39:00.007+02:00

Ieri am trait unul dintre momentele in care mi-am pus sub semnul intrebarii vechile convingeri. Si nu m-am simtit nici eliberata, nici constransa. Mai degraba, contrariata. Iar sentimentul nu e placut.
In primul rand incerc pe cat posibil sa fiu eco. Nu, nu de doi ani de cand e la moda. De vreo 10 ani. Pentru ca stiu ca in fata naturii suntem inofensivi, ca ne poate distruge pe toti intr-o clipita. De asta o respect enorm. Si nu o provoc.
Nu am aruncat niciodata o hartie pe asfalt, pamant arabil, gazon artificial, ape involburate etc. Nu stiu ce sunet are atunci cand loveste pamantul atrasa de gravitatie. Sa nu mai vorbim de guma de mestecat (pe care o urasc mai ceva decat pe Cruella De Ville, si pe ea o suport relativ pentru ca se imbraca mereu in alb-negru - avea gust batrana). Sau de pet-uri. Sau de resturi menajere. Cam asa cum face vecina de la 4, al carui cos de gunoi este... evident, fereastra. Terenul din dreptul ferestrei de la bucataria vecinei este raiul pisicilor (vreo 98 la numar) si al cainilor comunitari (numarul lor nu il stiu, variaza mereu) care mananca resemnati de la coji de cartofi, ambalaje de cascaval si pet-uri de sapun de vase.
La fel de eco incerc sa fiu si atunci cand nu calc iarba in locurile in care sunt rugata frumos sa nu o fac, cand car saci de hartie la reciclat (toata perioada mea de asimilare de cunostinte fortate e acum la reciclat) sau cand arunc gunoiul in pungi legate. Nu-mi permit (nu sunt intr-atat de snoaba) sa arunc gunoiul in saci Luis Vuitton, dar ma respect in continuare cu eternii saci de 35l, albastri cu snurulet galben ori portocaliu (in functie de stare).

Pe de alta parte incerc, atat cat imi permite constiinta sa simpatizez cu cei nevoiasi. Mi se rupe sufletul cand ii vad cersind, iar in mine se duce o lupta permanenta intre a "le da" si a refuza sa imbogatesc niste lichele ce maltrateaza copii si batrani. Tot ieri, pe un ger crunt, doi baieti de vreo 17 ani, perfect sanatosi, cerseau in intersectie la Cluj (cartierul, nu orasul) in tricou, cu mana stanga ascunsa sub tricou. Mi-e greu sa cred ca o asemenea piesa de teatru putea fi pusa in scena si regizata de doi pusti care probabil intind mana doar pentru aurolac si pentru ca sunt satui sa manance bataie in loc de paine.
Si ca sa faceti conexiunile necesare, tot ieri, in timp ce asteptam limuzina sa ma duca la serviciu (da, ma respect ca sa fiu respectata) la pubelele din apropierea mea ajung doi oameni ai strazii zgribuliti de frig, cu fetele innegrite de mizerie si neajuns si incep sa interogheze containerele. Primul e gol. Al doilea promite, asa ca intra pana la brau ca sa apuce sacii de jos, ii rup cu precizie pe lungime si golesc intregul continut in recipientele de plastic verde. Urmeaza al treilea. Aceeasi procedura. Nici un rezultat. Mi-a venit sa urlu la foamea lor si in numele sacilor rupti pana la ultimul.
Cum sa nu fiu contrariata: ce fac de acum incolo, mai arunc gunoiul in saci de plastic sau dau banii nevoiasilor?

Q fara numar

2009-02-17T11:54:00.005+02:00

Stiu ca pare putin ireal, dar am norocul asta harazit la nastere sa intalnesc mereu, cand mi-e lumea mai draga, tot felul de anomalii ale naturii (umane) peste care nu tin neaparat sa dau. Privind partea plina a paharului, ar trebui sa fiu recunoscatoare, ca totusi, ceva mi-a fost dat la nastere.
Ieri seara, la o vreme buna dupa aprinderea iluminatului stradal, din plictiseala si din dorinta de a iesi din rutina (sic!) iesim la plimbare. "Iesim" e relativ. La fel de relativ cum e si conceptul de "plimbare". Asta pentru ca de fapt am iesit ca sa intram (in masina) si ne-a(m) plimbat. Nu asta e highlight-ul serii, nici pe departe. Partea cu adevarat incitanta (am vrut sa folosesc excitanta, asta pentru ca mintea mea gandeste in doua limbi - nu am inteles niciodata de ce in limba engleza exciting inseamna in acelasi timp incitant si excitant - din punctul asta de vedere, limba romana e mai la obiect) abia acum urmeaza.
Masina noastra stationeaza la semafor. E rosu, logic. Afara ninge... sau nu mai ninge. Cad zapezile si ne ingroapa de mai bine de o saptamana deja, nu mai stiu cand ninge si cand nu. Traiesc intr-o permanenta iluzie optica. Langa noi opreste un Q5. Alb. Soferul conduce prost, pleaca cu greu la verde. Il intrecem. Din nou exciting. Exclam in timp ce vajaim pe langa albul audi-ului: "E o pisi". Jumatatea intreaba: "E blonda?" Nu, nu era blonda. Era bruneta. Cu sapca alba.
Pentru ca Timisoara e mai semaforizata ca o intersectie din Tokyo, Q5 pe alb cu bruneta inclusa, ne ajunge din urma. Face deja parte din peisaj, asa ca nu-mi mai atrage atentia. Vreau sa numar secundele pana cand retina o sa inregistreze verdele semaforului, si ia-l de unde nu-i. Semaforul. Il obtureaza un Q7. Negru de data asta. Porneste, noi pe urma lui. Nu am fi putut dormi linistiti daca nu vedeam cine il conduce. Ajungem in dreptul lui, noroc cu miscarea greoaie a traficului chiar si la ore tarzii. Jumatatea intreaba: "E pisi?" Nu, nu era pisi. Era un el. Cu ceafa semi-lata. Cu figura tipica a unui patron de firma mica, cu o atitudine jegoasa cu care isi critica amaratii de angajati si cu apartament, masina, mobil, lectoc si ceas luate in leasing. Pe firma, evident.
Dupa ce lasam pseudo-ghertoiul in spate, trecem lin pe langa inca un Q5. Gri. Metalizat. N-avem noroc sa vedem cine il conduce, dar dupa expozitia de mai sus am putea paria:

a. o septagenara blonda, cu silicoane in toate extremitatile si cu conac in Monte Carlo
b. un pusti cu 3 fire de par in mustata si de doua ori mai multe... subrat, cu ceas D&G, tricou Puta Madre si pantofi albi din piele de sarpe (da, exista, pantofii, nu sarpele alb)
c. Adi copilu' minune (mare minune ar fi sa conduca doar un amarat de Q5)
d. directorul adjunct al patronului de Q7, care nu si-a permis (sau nu i s-a permis) unul mai scump si care traieste marginalizat in umbra marelui boss

Intrebarea logica, care vine oricarui om cu capul pe umeri, fara lantocul de aur care sa-l traga in jos de sa-l cocoseze, ar fi: Cum (de) ne permitem?

intrebari existentiale

2009-02-12T12:22:00.005+02:00

Sunt momente, putine ce-i drept, in care raman fara cuvinte. Nu pentru ca reuseste cineva mai inteligent decat mine sa ma reduca la tacere - desi se mai intampla si asta, am mai recunoscut ca nu sunt perfecta - ci pentru ca ma (auto)blochez. Pur si simplu imi fixez privirea intr-un punct imaginar si raman nemiscata in gandurile mele goale. Fie ca sunt singura, fie ca sunt inconjurata de o multime (chiar si o multime de 1). Spre nenorocul meu asta se intampla tot mai des in ultima vreme, si - mai mult decat atat -, inconstient.
Cred ca raman fara inspiratie, fara povesti, fara entuziasm. Rezultatul rutinei, fata de care eram candva atat de straina. Si nu am altceva de facut decat sa astept: sa gasesc cartea care ma va inspira (e pe drum, mi-am comandat-o ieri - poate tragem un concurs de opinii pe marginea ei - Cafeneaua "De ce te afli aici?" de la editura Leda), momentul prielnic pentru a surprinde fotografia care-mi va schimba viata (acum e prea innorat afara) si melodia care ma face sa tresar la fiecare nota (pentru asta trebuie sa mai am putina rabdare, noroc si bani in cont ca sa pot pleca peste tari, fara mari, ca sa o ascult live).

Nu vreau sa ma plafonez...

Intrebari existentiale:
1. Zebrele sunt albe cu dungi negre sau negre cu dungi albe?
2. Ce e mai bun: Fight Club filmul sau cartea?
3. Care e varsta la care baiatul / barbatul ajunge la maturitate deplina?
4. Cand poti afirma ca le-ai vazut pe toate?
5. Care este superlativul pentru "te iubesc"?
6. Cum poti afla daca cineva se gandeste la tine exact in momentul in care tu te gandesti la el / ea?
7. Care sunt totusi cei mai frumosi ani: cei care au trecut sau cei care nu au venit inca?
8. Trebuia sa fie si 8... exista cineva care poate percepe logic infinitul?

nu spune

2009-02-10T12:06:00.004+02:00

Nu stiu de ce abia azi dau voce unei idei foarte vechi. Poate pentru ca sunt atat de plina de dezgust incat am ajuns la punctul maxim - nepasarea. Nu ma plang (cel putin nu azi) de diminutive folosite in exces pentru cuvinte care n-au visat vreodata sa ajunga atat de mici. Nu ii injur pe strangulatorii limbii romane (pe care nici eu n-o ador, dar o respect), asadar nimic legat de "ei va face" sau "facturile este la contabilitate". Si absolut nimic legat de intrebari imbecile puse in secunda in care faci primul pas la ora 8.30 in birou si legate de lipsa semnalului de wireless. Iar tu, cu fularul turcoaz inca sugrumat la gat si un ochi caprui mai adormit decat celalalt, te uiti tamp la el in timp ce te chestioneaza senin: "Ai idee de ce nu merge wirelessu'?" Da, am visat azi noapte, intre un cosmar si-un vis erotic.

Sunt calma.

Sunt lucruri care nu ar trebui spuse. La fel cum atat de multe raman in suspensie undeva intre glasuire si eter. Sunt lucrurile care ar schimba prea mult, ar scinda, ar distruge. Iar linistea e mai facila, mai la indemana. Tot asa cum curajul este atributul unei minti care nu are nimic de pierdut in afara adevarului.

Banal e ca lucrurile care nu se spun, asemeni celor care implora a fi spuse, sunt dintre cele mai simple. "Nu te vreau langa mine." "Mi-e dor de tine." "Intr-o zi n-o sa mai fim." "Esti atat de frumoasa azi." "Arati groaznic in rosu." "Suna-ma." "Te-am mintit." "Te iubesc." "Nu simt nimic." "O sa-mi lipsesti. Enorm."

Chiar si acum depozitez o multime, o tona, un infinit de ganduri care nu pot fi numite. Si mi-ar placea sa se spuna candva, "Uite un om care a spus tot ce-a gandit". Daca nu voi avea prea curand o revelatie, nu stiu daca voi fi eu persoana in cauza.

Am insa cateva cuvinte vagi inchise intr-o carte, pe care le-a spus altcineva pentru mine:

"Sunt lucruri pe care oamenii ar trebui sa le stie. Ar trebui sa afle ca nemurirea e muritoare, ca poate muri, ca s-a mai intamplat, ca inca se intampla. Ca nu se manifesta niciodata ca atare, ca e duplicitatea absoluta. Ca nu exista in detaliu, ci doar in principiu. Ca unii oameni ii pot adaposti prezenta, cu conditia ca nu stie ca o fac. Dupa cum altii ii pot ghici prezenta in acei oameni, cu aceeasi conditie, sa nu stie ca pot. Ca viata e nemuritoare in timpul cat traieste, in timpul cat e in viata. Ca nemurirea nu e o chestiune de durata, nici una de eternitate, ca este altceva, ceea ce ramane necunoscut. Ca a spune ca nemurirea e fara inceput si fara sfarsit este la fel de fals ca a spune ca incepe si se sfarseste cu viata spiritului, de vreme ce nemurirea tine de spirit si de vanarea de vant. Priviti nisipurile moarte din pustiuri, trupul mort al copiilor: pe acolo nemurirea nu trece, se opreste si o inconjoara."

Marguerite Duras - Amantul

astenie de primavara timpurie

2009-02-06T10:34:00.002+02:00

Azi e liniste in jur, deci va puteti imagina cat sunt de incatata. Drept dovada, ora indecent de matinala la care am postat textul pe care-l lecturati. Nu am colegi azi, ascult muzica. In concluzie, I'm happy.

Postul de azi are legatura cu plimbarea mea de ieri, ieri fiind prima zi de primavara pe anul asta (sic!). Incepem cu deci. Deci, ieri dupa program, m-am delectat cu aer curat menit sa spele aerul cu nuante de plastic incins prizonier inca in caile-mi respiratorii si, implicit, plamani. Si cum am cam uitat sa ma mai bucur de "libertate" (incercati sa-mi vedeti biroul ca pe o colivie), ieri m-am fortat putin sa revin la origini. Deci, continuam cu deci. Deci, nu mi-a convenit nimic din tot ceea ce nu tine de natura.
Cum adica la ce ma refer cand spun tot ceea ce nu tine de natura? O luam cronologic:

1. O stiti pe Paris Hilton. Cu totii o stim fie ca vrem, fie ca ne-a fost bagata pe gat de dragul marketingului. (fac o scurta pauza... e The Ting Tings la radio cu piesa mea preferata... aveti putina rabdare...) Reluam. Eu am vazut ieri 3 (trei). da stiu, pare incredibil. Plimbau un caine - sa-l numesc caine? sa-i spunem chihuahua - in lesa. Plimbau e mult spus. Il trageau dupa ele, mai mult de accesoriu. Il purtau la fel cum ar purta un Luis Vuitton fals. Cu mandrie si indiferenta in acelasi timp. Doua parisuri - sa le numim generic pitzi - erau blonde. Asemanare izbitoare cu modelul in viata. Kilogramele lor insumau totusi cat 4-5 Paris the original, dar aspectul asta putea fi trecut usor cu vederea. Cel putin, pe ele nu parea sa le afecteze. Una spargea limitele impuse de bransa - era bruneta. Dar se vedea de la o posta ca era marginalizata tocmai din acest considerent. Considerentul greutatii nu putea fi luat in considerare, pentru ca la kilograme semanau leit.
Buze (silicon subinteles) roz. Accesorii Gucci si D&G. Aur. Blugi cu talie... nu, m-am razgandit, fara talie. Bluze cu decolteu generos... nu, imi cer scuze, decolteu cu bluza. Tocuri de cinspe. Fond de ten cu lopata, rimel. Ajunge. Pitzi se plimba, cocalarii avanseaza in spatele lor. Ii observ cum isi dau coate si grabesc pasul incaltat in adidasi naic (nu pot sa cred... fac iar pauza... e piesa mea preferanta de la Green Day... se poate si mai bine de atat?). Sunt extrem de incantati de prada. A nu se citi Prada, ci pradă.
Ajung in dreptul parsiurilor. Se pare ca paris Big Momma, lidera turmei, ii cunoaste. Incepe flirtul ieftin, mai ieftin decat ciorapii de plasa Versace. "Ce mai face fetele? Se plimba?" Nu va puteti inchipui filosofie eliberata de neuroni - scuze, neuron - inabusit de parfum si coca (cola). Tineti-va bine: "Uite si noi ca ciupercile dupa..." pauza... se intoarce la pitzi blonda... liniste... pitzi bruneta... lapsus... Cocalar: "...ploaie?" Da, da. Moment la care depasesc in viteza, observand in galop cum trecatorii isi dilata pupilele. Nu la fete, la catel. Va jur!

2.Termin cu fetele. Ajung intr-un centru comercial. Nu scap de pitzi. Vad alta. De data asta, una cu anturaj modest menit sa o puna doar pe ea in evidenta. Ea - blond, blugi talie-fara talie, tocuri de 15 galbene, roz-buze, cenusiu-nema. Flirteaza pe scarile rulante chiar cu doua trepte mai jos de mine. Noi - nu ma luati in considerare ca facand parte din anturaj, sunt doar o victima, un observator - coboram. Ei, niste pusti de maximum 17 ani - cred ca am fost putin generoasa cu varsta - fac pe inabordabilii. Ea, pitzi, isi lungeste genele false dupa ei, falfaie repede din ele, simt un fior usor - de la gene. Ei ies din campul vizual, anturajul e nemultumit, ofteaza, pitzi se intoarce cu urma de demnitate care i-a mai ramas si... si... suspans... isi prinde tocul cui la scara rulanta. Nu vreti sa vedeti fata schimonosita a unei pitzi in agonie. E mai mult decat dureros pentru privitor. Imi cer iertare pentru ce urmeaza sa spun: dar nu am simpatizat deloc cu ea, cum te incalti, asa mergi.

3.Parasesc centrul comercial. Ma bareaza alta pitzi. Incep sa-mi pun intrebari legate de intalnirile astea inportune si sa ma tem pentru integritatea mea. Imi intinde sub nas un teanc de pliante, imi forteaza mana sa le iau. O analizez atent, nu e cea de care tocmai am ras. Nu cauta razbunare. Iau pliantele si o intind. Pentru ca e criza (clar e criza, daca am inceput si eu sa cred in ea) nu mai exista atat de multe fotomodele in deriva care sa imparta hartiute. Si munca se divide la putinul ramas. Asadar, de azi inainte, vom primi la un loc toti fluturasii pe care i-am fi adunat in 12 ore de plimbari.
Problema nu e ca am primit un teanc de flyere, ci ca le-am primit cu subinteles (mi s-a parut chiar ca pitzi mi-a facut usor cu ochiul in timp ce dadeam sa plec): unul la un salon de infrumusetare cu 4 epilari+1 gratis (localizarea pe corp nespecificata), unul la un club in care cica va "performa" un DJ care ne va pune la nesfarsit Sexy Thing - succes la agatare garantat, doar ti-ai epilat 5 parti ale corpului si unul la hotel. La care nu poti merge singura, tocmai in ziua in care porti fusta - doar te-ai usurat de pilozitati - si tocmai in ziua in care ai agatat.

Cred totusi ca pitzi, intr-un moment de oboseala si entuziasm, a inmanat fluturasii cui nu trebuia.

protest

2009-02-05T13:38:00.005+02:00

Daca va pasa catusi de putin de mine, daca vreti sa imi mai cititi aberatiile in timp ce pierdeti momente pretioase la lucru, daca vi se rupe sufletul sa ma vedeti cu lacramioara in coltul ochiului, daca vreti sa nu mai sufar, sa nu ma mai zvarcolesc noaptea in pat si sa nu ma mai trezesc terifiata de cosmaruri, daca vreti sa nu distrug vietile celor din jurul meu cu privirea-mi incruntata si caracterul anti-social, daca tineti la vietile voastre... poate va induiosati sa-mi faceti un amar de bine si sa ma incantati cu listele pe care vi le ceream ieri.

Eu am fost sincera :)

P.S. MULTUMESC ALICE (cu Caps Lock cu tot) pentru lista
Mersi Sil' pentru lista primavaratica

(nu) imi place

2009-02-04T15:15:00.005+02:00

La observatia lui Alin nu am altceva de facut decat sa ma justific. Asa ca luati postul asta ca un later edit.

NU imi place The Nude Bible asa cum probabil ati inteles cu totii din postul meu anterior, prost conceput - mai recunosc chiar si eu uneori ca gresesc, nici zeii nu sunt perfecti. Sunt ironica. Stiu. Si modesta. Si asta stiu.

Nu imi place cam tot asa cum nu mi-a placut Coelho.

Cum nu suport odorile emanate in mijloace de transport in comun indecent de aglomerate, atunci cand ai o mana straina pe fund, una - la fel de straina - in buzunarul drept si o respiratie dubioasa - care nu-ti apartine - suflandu-ti direct in ceafa. De fapt, nu cred ca-ti poti sufla singur in ceafa.

Cam tot asa cum urasc Parcul Rozelor pentru ca e taramul tuturor nesatisfacutilor scapati de mici in teasta direct pe gresia alba a unui sistem rosu.

Tot asa cum nu pot intelege / suporta / simpatiza de nici un fel cu vorbitul la telefon avand sonorul la maximum - atat sonorul locutorului, cat si al interlocutorului. Asta pana cand planul meu machiavelic de a pune piedici cu ata de pescuit va da roadele scontate - cu gura in copci cu siguranta nu mai poti urla la mobil.

Cam cum n-am inteles niciodata de ce "cocalarii" au curaj doar cand pisi e singurica, singurica si iti zambesc cu trei dinti lipsa intrebandu-te daca nu vrei sa faci o tura (ma intreb in care dintre lumi li se va raspunde afirmativ). Cum apare jumatatea in peisaj, cum dispare tupeul. La fel cum dispare si demnitatea. Ce-i drept, demnitatea dispare in momentul in care deschid gura.

Si cum nu voi suporta niciodata soferii claxonand a paguba la stop, ambalajele aruncate pe jos, muzica la telefonul mobil, noroiul stropit dinspre cauciucuri de masina inspre haine curate, calcatul pe picior fara scuza aferenta, ceaiul rece servit in loc de ceai cald, preturile exagerate, impresiile false, graba de a judeca, scobitul in nas / urechi / alte orificii, vara cand transpiri (vara cand nu transpiri e ok), ciorapii lycra, fumul de tigara, salile de asteptare arhi-pline, sistemele surround, nihilismul, fasolea uscata, politica si pozele facute in nestire aceluiasi subiect: tie.

Dar cum nu m-am nascut incruntata, sunt multe, foarte multe aspecte care ma incanta la superlativ. Mediul colectiv-lucrativ (cum il numea fosta sefa, toti sunt sefi - cum pot uita de fiecare data? - a resurselor umane recent evadata in tari calde, straine, si in bratele unui mexican) nu intra in ecuatie. Tocmai mi-a scapat o idee: eu sunt resursa? Umana sunt sigur.

Revenind la placerile personale, imi place cum miroase dimineata, tot asa cum simt mirosul de iarna in aer atunci cand fac primul pas afara din casa si am uitat sa-mi pun fularul. Si nu ma refer aici la cliseul de "Imi place viata dimineata, si dansul si muzica" - eternul discurs al fotomodelelor absolvente de Jurna, Drept si ISE. Chiar iubesc curatenia unui parfum natural care iti invadeaza simturile, combinatia atat de calma de iarba, roua, vant, soare, lemn, ore adormite inca si liniste.

La fel iubesc si panzele neconventionale. Peretii, scoarta, asfaltul, cerul, apele, cearsafurile, pielea. Si ii admir - o admiratie reiesita din ura sincera si pasiune - pe cei care pot vorbi altfel. Fara cuvinte, fara semne.

Tot asa cum m-am indragostit iremediabil de infinit fara sa-l pot percepe si cuprinde cu logica. Poate chiar asta e motivul. Lipsa finalitatii, eterna reintoarcere, circularul, fara sfarsitul, spirala, steaua, sfera, inelul, universul.

Iar daca ne cunoastem, ne-am vazut, ne-am salutat macar o data, probabil v-ati dat seama deja ca - probabil din complexul lipsei vreunei inclinatii artistice - sunt o aparitie colorata. Iar asta se datoreaza din nou celei mai vechi pasiuni: multicolorul. Nu cu multa vreme in urma, am uitat sa mai gandesc color. Am noroc cu jumatatea care ma aduce mereu la mal.

Si asa ajung la cea mai arzatoare pasiune, cea mai dureros de dulce si adanca: jumatatile.

La urma urmei, tot ceea ce te face sa simti ca traiesti, merita adorat: curgerea apei pe geam, multumirile sincere, ceaiul cald, bancile de lemn, perele, crema de vanilie, scrisul de mana cu cerneala albastra pe hartie naturala, muzica in surdina, muzica venind dispre scena spre vibratiile inimii, berea in grup, mirosul uscat de tus si de hartie virgina inchis intr-o carte noua, paturile mari cu asternuturi reci, albe si netede care iti zgaraie pielea, podurile, noptile pierdute - care de fapt sunt mereu castigate, drumurile lungi in compania perfecta, primele dati, iarba uda pe care trebuie sa calci descult, felul in care se simte matasea pe piele, mainile reci, obrajii, gatul, urechile, parul...

P.S. vreau listele voastre

just bloging

2009-02-03T12:42:00.007+02:00

Sil' m-a cam dat peste cap cu un comentariu mai vechi in care ma intreba daca am devenit blogerite. Va spun sincer, nu mi-am imaginat vreodata ca voi avea blog. Nu cred ca cel care a inventat conceptul si-a imaginat vreodata ca voi ajunge eu blogerita.

Imi amintesc ca la aparitia mirc-ului si a chat-urilor eram complet indiferenta. Messenger-ul a aparut tarziu, l-am urat si pe el la inceput, asa cum il urasc si acum. Niciodata nu ma pot face inteleasa. Pentru ca =)) nu induce sarcasm, tot asa cum :x nu prea emana iubire sau :)) nu il face pe interlocutor sa inteleaga ca rad de el si nu cu el. Pot sa-mi fac totusi o idee despre cel/cea (sunt putin, doar putin, feminista) care lucreaza momentan la imbunatatirea lui, tinand cont ca s-a "inventat" emoticonul care face /m\. Nu s-a inventat emoticonul care indica "fara numar" pe antebrat, de unde deduc ca pe japonezi nu-i prea coafeaza Adi ala micu' (desi s-ar putea privi in ochi, de la aceeasi inaltime) si nici Costi, recentul promoter de trupe amatoare de emo-pop-punk-rock, cu toate ca conceptul de manga-dolls (cam asa cum vor fetitele lui sa fie) in Japonia s-a nascut.

Ai mei (a se citi intreg anturajul meu VIP care n-are nevoie de tehnologie ca sa fie cool) nu prea inteleg ei ce inseamna bloging. Colegii de facultate (cei care ma mai au in listele de messenger) au aflat probabil pana acum din publicitatea mea virala ca am blog. Si ma citesc, norocul meu. Cu toate astea, nu ma simt pe val. Spuneam la un moment dat ca putini sunt cei care inteleg conceptul de blog si fac din el un teren de joaca, o taraba, un tabloid, un mediu de promovare la urma urmei. Eu nu scriu stiri, nu promovez nimic (in afara de calitatile mele iesite din penel / tastatura de plastic / eventual obiectivul foto) si nu fac educatie tardiva. Sunt o modesta, stiu.

Deci nu, nu sunt blogerita.

Pur si simplu lucrez sub stres si refulez. Am colegi prea multi si prea colorati pe care ma simt nevoita sa-i impart. Care canta "in padurea cu alune"; fura trandafiri de ciocolata in timpul unor dialoguri cu sinele (sau ar trebui sa le numesc monologuri?); nu stiu sa trimita faxuri, dar sunt sefi (de departament); n-au telefon mobil, dar au nevoie; nu au intrat pe internet de vreo 2 ani, 3 luni si 4 zile, dar au adresa de e-mail. Un sef cat pentru toata lumea (virtuala, ca-i mai mare). Multi prieteni pe care trebuie (imperativ) sa-i distrez. Si multe, multe nimicuri de spus.

Putina promovare nu strica, asa pe final. Una mica. Numa' una.

Spuneti NU la...

2009-02-02T12:27:00.008+02:00

In general, si uneori in special, ma chinuie talentul. Si din placere si durere (pentru mine si pentru privitori) ma chinuie talentul fotografic. Chinul in sine nu e pacatos, dar ma macina incet precum o picatura chinezeasca pe teasta unui pekinez (sau o fi pechinez? - acum ma macina si gandul asta).
Un alt gand care ma macina de la ultima iesire cu jumatatea la un ceai bun (prietenii stiu unde) si implicit de la ultima rasfoire a unui album de fotografie pe care nu mi-l permit (asta daca nu cumva ma hotarasc sa imi vand vreun rinichi. Si daca puneti mana pe The NUDE Bible o sa-mi dati dreptate, sau macar un organ pe care-l pot valorifica.) este totodata si una dintre epocalele mele revelatii: barbatii nud = NU! NU alb-negru. NU sepia. In nici un caz color. NU detalii. Nu ansamblu. NU. Eventual ca decor pentru un nud feminin. Asa DA.
Recunosc ca de cand imi pierd cele 8 ore de lucru (numarul de ore variaza in functie de distanta dintre mine si tarile in care se deplaseaza seful meu) pe site-uri de fotografie, de putine ori mi-a fost dat sa ma minunez in fata unui nud masculin. Si daca m-ar fi marcat, probabil as fi fost inca marcata. Deci, NU.
N-am gasit, nu m-am minunat, nu m-a marcat. In schimb imi aduc aminte de cateva nuduri in cuplu cu adevarat memorabile. Pentru indrumare catre linkurile in cauza, cautati-ma in particular. Si daca stau sa fermentez bine, cred ca pot rememora pana si simtirile in fata unor nuduri feminine. Si va jur ca nu am nici un fel de inclinatii.
Si totusi, daca stau sa ma gandesc bine, corpul feminin e ceva mai darnic decat cel masculin, asta din punct de vedere al oportunitatilor. Scuze, posibilitatilor. Sunt mult mai multe elemente care fura ochiul. Pe cand un body-builder masculin nu ne poate arata decat o incarcatura de muschi, care - credeti-ma pe cuvant, baieti - de cele mai multe ori ne lasa reci, mai reci decat bancheta unei Dacii 1300 iarna, proprietate personala a unui miercurea ciucean (sau o fi miercurean? - iar ma framant)*. La masculin variaza marimea si eventual inclinatia. La feminin variaza orice. Iar cand te saturi de asimilat informatie vizuala (tocmai mi-a venit ideea - in cazul nudurilor imaginea valoreaza cat o mie de cuvinte sau cat unul singur? - evident, ARTA e cuvantul, la ce va gandeati?) deschizi un subiect generos despre cadru, despre fundal. Doamne, dar cat de bine ii sta legata fetei asteia de funie. Ce textura are cearsaful. Sub ea, si cearsaful devine arta, parca unduindu-se dupa formele-i darnice.

Si cred ca incep sa dau curs ideii: Pune un nud feminin langa un reprezentant al sexului tare si cu siguranta va fi observat si el.

*Aviz amatorului de body-building care uita adesea ce promite --> vezi lovitura de gratie : e imposibil ca in doi ani sa ajungi din

Si nu, nu m-ar impresiona...

lovitura de gratie

2009-01-29T12:50:00.008+02:00

Stau cu ideea asta in neuron de mai bine de o luna. Nu am reusit pana acum sa ii dau o forma, dar intr-una din noptile trecute, cum nu puteam dormi, i-am cusut o forma care sa i se potriveasca.

Nu-mi plac multe lucruri. Prea multe, daca e sa luam in considerare parerile altora. Dar cum nu le prea luam in considerare, raman la ideea ca nu-mi plac multe lucruri si atat. Unul dintre ele, era evident ca voi vorbi despre unul in mod special, surpriza-falsa. Un fel de "Uite surpriza, nu-i surpriza". Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, surprizele imi plac enorm, desi e cam greu sa am parte de ele pentru ca in majoritatea cazurilor in care mi se pregateste vreuna, o miros de la o posta. Prind imediat indiciile si stiu intotdeauna unde anume duce o intrebare adresata din senin.
Asadar, nu as fi ajuns sa povestesc despre suprizele-false daca nu as fi avut parte de ele.

Cazul 1: E o zi ca oricare alta pentru tine, e ziua de nastere a altcuiva. Nimic neobisnuit. Acel cineva iti e amic, sa spunem. Ii cauti cadou de o saptamana, desi te gandesti la asta de vreo trei. Saptamani. Ajustezi bugetul conform cerintelor si ii cumperi cadoul. Stii sigur ca-i va placea. Doar il cunosti destul de bine. Cel putin asa iti inchipui. Peste vreo jumatate de an, el - amicul tau - iti va demonstra contrariul. Cadoul ii place enorm. Il reprezinta si te reprezinta in acelasi timp. Ooo, ce-o sa va mai aduceti aminte de ziua asta. Zambete, fericire, lacrimi etc.
Trece jumatate de an. E o zi ca oricare alta pentru restul lumii. E cea mai importanta zi pentru tine. Si ai crede ca e la fel si pentru prietenii tai. Si astepti. Nu te astepti la nimic - cel putin nu teoretic. Practic ai vrea ca ei sa nu fi uitat tocmai in ziua asta ce anume iti place. Amicul in cauza ti-a promis atunci, cand tu n-ai uitat de cea mai importanta zi pentru el, ca vei avea o mare surpriza in cea mai importanta zi pentru tine. L-ai crezut sincer. Ai fost naiv. Mare greseala.
A venit ziua. A trecut ziua. A trecut o saptamana. Deja devine evident ca nu ti-a luat nimic. Nu ti-ar trebui nimic, cel putin nu ce ti-ar putea oferi prietenii (includem aici aparate foto profesionale, o masina, o mica vila cu o mare piscina s.a.m.d.). Te cauta, nu mai scoate nici macar o soapta despre incident. In mod ciudat, evenimentul se sterge din memoria lui. Si atunci te intreaba contrariat de ce nu te mai comporti "ca inainte". Numai ca el nu stie inainte de ce anume.

Cazul 2: Din nefericire pentru tine nu ai doar un amic plin de surprize. Ai doi. Ambii se nimeresc sa te (ne)fericeasca in aceeasi zi din an. Din pacate, din acelasi an. Amicul cu numarul 2 e mai laudaros, iti spune cu doua saptamani inainte de marea ta zi sa te pregatesti. E mare. E mama tuturor surprizelor. Te bate la cap zilnic. Deja iti intra in sistem.
Vine ziua. Trece ziua. Nimic. Va vedeti apoi. Spre deosebire de amicul no. 1, caruia inca ii ploua in memorie, amicul no. 2 isi / iti aduce aminte ca are restanta. Azi surpriza nu-l insoteste. Vine maine. Pare-se. Si trec deja trei saptamani de cand ti-a promis. Nimic. In mod incredibil, ziua lui cea mai importanta urmeaza la scurt timp. Te agiti, cauti, numeri banii din portofel pe care ai vrea sa-i ai. Din buget de austeritate, dupa ce amani o programare la dentist si sacrifici jumatate de plomba ii cumperi ceva simbolic. Iti e amic, chestiile astea sunt apreciate. Mai ales ca e vorba de un sacrificiu. Momentul in care tu ii faci cadoul, desi el inca nu ti l-a adus pe al tau, ii aduce aminte ca trebuie sa nu mai uite (sic!) sa iti faca surpriza. Stiai oricum de ceva vreme ca nu miroase a bine, dar pur si simplu ti-ai scuturat ideea asta de pe umeri. Iti e amic, nu te poate minti zilnic.
Azi, la sapte saptamani distanta de ziua cea mare, te intrebi daca nu cumva surpriza era conditionata de ceva anume. El nu primeste, tu nu primesti. Desi, cu toata urma de sinceritate ramasa dupa publicarea postului astuia, inca nu vreau sa percep asa ceva.

Singura framantare care ma incearca acum, ca ultim resort ramane: Nu cumva asta era surpriza in sine - lipsa surprizei? Desi ii banuiesc pe ca amicul no.1 si amicul no.2 de lipsa glandei conspirationiste, o glanda absolut necesara pentru a construi o intreaga masinarie foarte de bine unsa pe care eu sa nu o intuiesc.

P.S. Nu ma intelegi gresit, va rog crutati-mi sinceritatea. Sunt dependenta de surprize. Le astept cu putin mai putin drag decat le ofer, dar totusi le astept.

Cand cresc mare vreau sa ma fac...

2009-01-27T12:55:00.010+02:00

Prima amintire pe care o am despre ceea ce mi-as fi dorit sa devin, este cred cea de la vreo 5 ani. Pe atunci visam sa fiu detectiv. Nu eram nici pe vremea aia in rand cu trendul, asa ca tot ce tine de medic, astronaut sau politist nu s-a lipit de mine. Pentru ca eram fascinata de tot ceea ce nu puteam intelege, daca imi aduc bine aminte, a urmat perioada exploratoarei. Asta pentru ca OZN-urile, Triunghiul Bermudelor si lumea paranormala era cam ceea ce nu puteam percepe logic la vremea respectiva. Deci, ilogic, am vrut sa devin exploratoare.

Pastrand linia continua, am visat ulterior, prin pre-adolescenta si putin post-adolescenta sa ma fac criminalist. Asta pentru ca Discovery imi veghea noptile in care nu mai aveam bani sa cutreier party-urile depechiste. Stiam cum gasesti un criminal, ce piste alegi, cum observi detaliile legate de recurenta s.a.m.d.

Mi-a trecut mai tarziu, cand admisa la doua facultati - una fiind Psihologie (asta pentru ca am dat-o gata pe profesoara intervievatoare cu speech-ul meu legat de "mintile criminale"), am ales Jurnalistica. Buna alegere. Cea mai buna. Sunt sarcastica. Logic.
Pe tot parcursul celor patru ani de avant jurnalistic mi-am imaginat cum mi-ar sta numele scris in casuta editoriala a vreunei publicatii renumite. Sau cum as recenza de zor noile aparitii ale celor mai (ne)cunoscute trupe.

Mi-a trecut de tot avantul. Mi s-au spulberat visele naive. Nu mai clipesc de frica sa nu apara vreo amintire vaga a unei hotarari de a face ceva concret cu viata mea. Asa ca acum ma gandesc (serios) sa ma fac orice. Pentru ca observ ca cu cat mai dilatata ideea de "job", cu atat mai sigura reusita. Spre exemplu, nu cred ca Beyonce in devenire de mai jos visa cand era mic(a) sa se faca ce-a ajuns. Dar sunt destul de convisa ca din succesul clipului astuia isi va ridica cel putin o vila.

Incerc de mai bine de o ora sa uploadez clipul - nu vrea si nu vrea.
Recomand beyonce (re)loaded

Ma gandeam ca poate mai dau lovitura cu copywriter pentru reclame la si cu pisici albe cu o pata neagra pe urechea stanga. Sau cascada umana intr-un mall cu cel putin trei etaje (adica ma arunc de la ultimul etaj, iar in zbor etalez diverse grimase si piruete - imi imaginez deja cate magazine fitoase isi vor dori sa-si scrie numele pe corpul meu). Sau model pentru pungi de plastic biodegradabile. Nici eco nu se va mai vinde in viitorul apropiat fara un model care sa convinga. Iar eu stiu sa zambesc, am dantura proaspat rezolvata (pe o mica avere) - asadar, am cu ce. Cu cat mai concret, cu atat mai bine. Polivalenta nu se mai vinde si cu siguranta nu se mai cumpara azi.

Un lucru e sigur: nu-mi amintesc sa-mi fi dorit vreodata - nici macar in gluma - sa ajung asistent de manager. Nu e tocmai un job de vis...

revenire in forta (majora)

2009-01-26T13:43:00.005+02:00

Daca v-ati interesat in ultima vreme de starea blogului meu ati observat ca am lipsit cu desavarsire din peisajul frustrarilor mele. Asta pentru ca in ultima saptamana, pentru 7 zile consecutiv, nu am fost frustrata. Si nu am fost nici la birou, deci nema dureri de cap (exceptandu-le pe cele cauzate de viroza, care trec ca prin minune cu SOMN), nema tarait de telefon la fiecare 5 minute (exceptandu-i pe colegii mei care nu pot misca fara sa ma anunte la ora la care orice om cu decenta intacta se intoarce cu dosul la lumina ce razbate prin jaluzele - cica le-a fost greu fara mine, moment la care mi-a dat o lacrima in coltul ochiului - una mai mult parsiva, decat onesta) si nema stres (exceptandu-l pe cel cauzat doar de riscul de a ma intoarce la birou cu o zi inainte de weekend - risc care a trecut o data cu viroza mea).

Nu ma plang, viroza are avantajele ei. Desi, din pacate, cum aveam sa aflu azi dis-de-dimineata dupa doar patru ore de somn (nu mai recomand MountainDew niciodata celor care nu obisnuiesc sa isi inece organismul in substante abuzand de cofeina), are si dezavantaje majore. Cum ar fi imbatranirea. Sau paranoia. Asta pentru ca daca te trezesti la ora 07.00 (ora la care si gainile bunicii mele dormeau) dupa sapte zile de trezit la ora 12.00 (sa-i spunem generic - pranz) incep sa te doara alte organe. Cum ar fi rinichii.

Ma tem, enorm, ca m-am imbogatit din nou cu niste sedimente dubioase in organele mele cele mai sensibile (asta nu pentru ca mi-a placut sa dau din buricul gol la viata mea, ci pentru ca in tineretea mea naiva am plecat in drumetie pe munte frecandu-mi partile posterioare de toate stancile). O data a fost de ajuns ca sa ma marcheze pe viata. Luati aminte!

Asadar, s-ar putea sa intru din nou in concediu medical. Nu, nu vreau, va jur (desi... vorbim de somn...), dar eu, ca entitate, nu am prea multe de spus in fata unei imprevizibilitati precum piatra la rinichi. Nu preconizez inca o lipsa de pe blog, promit sa-mi infasor cele doua organe vitale cu cat mai multe straturi textile (de firma, firma adauga caldura - sufleteasca) si mai ales, cu atentie si afectiune.

Pana atunci, imi programez urmatorul concediu - de odihna, de asta data. Voi ce faceti in perioada 17-23 iunie?

de intimidat

2009-01-14T10:56:00.003+02:00

Azi sunt trista.
Nu pentru ca a trecut marti 13, care putea la fel de bine sa fie vineri 13 - oricum as fi avut noroc. Nu pentru ca seful e in delegatie, deci cu tristete in suflet voi inota printre site-uri mai bine de opt ore / zi.
Nu pentru ca inca ma doare capul - cred ca trebuie sa iau masuri ceva mai drastice.
Si nu pentru ca ascult absolut impotriva vointei mele - Akon, care ma minte ca "he wants to make love right na, na, na".
Ci pentru ca o data la cativa ani se intampla, absolut inoportun si neobisnuit sa-mi doresc ceva. Ceva de amploare, pentru care dezvolt o reala obsesie. Ceva ce nu poate fi (inca) al meu si asta devine un motiv de frustrare si framantare continua.
La fel s-a intamplat cu aparatul foto. Mi l-am dorit pana in maduva oaselor, pana in peretele cortexului. Am plans pentru el, l-am visat, l-am idolatrizat, mi l-am imaginat in maini. Dupa vreo 3 (trei) ani de "Mama, ce mi-ar placea!" si 6 (sase) luni de agonie de "Mama, nu mai pot, trebuie sa-l am!" l-am cumparat. Am mai platit inca 3 (trei) ani pentru el, in rate, asta pentru ca am promis ca va fi al meu si numai al meu pana la ultima componenta. Saptamana asta platesc ultima rata, deci am dezlegare sa visez la Canonul ala, pe care oricum am pus ochii de mai bine de un an. Dar nu l-am transformat inca in obsesie. Mai am o sansa. Si pe asta il iau, cand il voi lua - e o certitudine, nu o probabilitate (sau era posibilitate?) - cu banii jos. Promit!

Acum am gasit un alt obiect, si implicit - subiect - al unei obsesii fresh. L-am vazut acum ceva vreme intr-o vitrina si mi-a facut cu ochiul. Era un mic flirt si mi-a lasat un gust dulce. Am uitat pentru scurt timp de el pana cand destinul a facut in asa fel incat sa ne intalnim din nou. De data asta ma implora sa-i curm suferinta de a vegeta in vitrina rece. Il vedeam deja pe mine, cum imi incalzeste pielea, cum trece prin momente si simtiri alaturi de mine si cum imi pretuieste clipele. Am mai avut de atunci cateva intalniri, pe internet ce-i drept. Chiar si acum il mai privesc in pauzele de navigat in voie pe www-uri si http-uri. Nu spun ce e, imi las opera deschisa.

P.S. Dragul meu, sa stii ca am incercat sa vin aseara la intalnire. Am vrut sa te vad si sa te asigur ca inca mai sper intr-o eterna convietuire. Ca iti voi curma suferinta inerta si te voi face al meu. Ca iti voi imprumuta mirosul pielii mele si ca vom trai fericiti pana cand amandurora va inceta sa ne mai ingaduie timpul. Dar jumatatea mea mi-a interzis. A zis ca-mi face rau sa sper atat si ca intalnirile astea tot mai dese nu duc decat la suferinta profunda. Te rog sa ma astepti si sa nu ma tradezi. Trebuie sa fii al meu...

de ce ma doare pe mine / ma / m- capul

2009-01-13T13:05:00.009+02:00

Nu e o figura de stil, chiar ma doare capul. De cateva zile incoace ma incearca o durere crunta de cap, care imi afecteaza incet si sigur urechi, nas, ochi si alte orficii vitale. La prima tentativa de durere am pus vina pe capul idiotului care a lasat geamul deschis in spatele meu timp de vreo patru ore. Mai apoi m-am intrebat cine a fost mai idiot: cel care a lasat geamul deshis sau cel care nu l-a simtit deschis in tocmai spatele lui? Nu mai conteaza, daca meditez prea mult, incepe din nou sa ma doara capul, desi sunt sedata bine cu Ketonal si alte pastilute de mare clasa. Efecte secundar: indiferenta, incruntari nejustificate si somnolenta - pe viata.
Deunazi m-am temut sincer pentru starea sanatatii mele, considerand ca computerul este vinovatul suprem pentru migrenele mele. Cum nu-l pot acuza de nicio vina si nici nu-l pot decapita, am renuntat la idee.
La a treia tentativa, am vociferat: "M-a prins! Nu mai am scapare." Ma refeream la gripa, dar nu cred ca asta ar fi cauza. Pe mine frigul m-a vazut ultima data pe cand mergeam cu incapatanare per pedes la facultate. Eram tanara, razvratita si sangele imi alerga prin vene mai ceva ca TGV-ul pe sinele franceze (n.a. TGV = Train Grand Vitese, deci la creme de la creme). De atunci a trecut ceva timp. Am schimbat freza, atitudinea si numarul la papuc. Am cheltuit mai multi bani decat in toata perioada facultatii, fara sa ma plang insa, pentru ca mi-am indeplinit o parte considerabila din visurile pe care nu incetez sa le construiesc. Daca ma uit atent cred ca am capatat un milimetru in plus la cearcanele de sub ochi (rezultatul trezirii la ore indecente) si cativa milimetri la firele de par albe pe care - tot de la finalizarea studiilor - le ascund sub diverse nuante cu nume de pasiuni si atitudini (Crazy Red, Wild Brown, Funkadelik Mauve).
Ca sa nu ma apuce iar durerea de cap, eliberez rapid motivul presupus al migrenelor repetate. Prostia. Asta e. Si ma macina mai ceva decat mucegaiul nobil pe branza de luxe. Pentru exemplificare si justificare:
Autorul imi este sef. Mai mult sau mai putin. Asta pentru ca in contract am unul singur. Iar in realitate am... prea multi. Regret enorm ca nu am pastrat pentru eternitate un insemn de-al altui sef, mai mare decat precedentul inginer diplomat. Dar noroc cu tartacuta, care incepe sa ma macine tot mai tare, numai la rostirea infamei "prostii", dar care retine exprimari de genul "momentan inca nu v-ati hotarat" sau caligrafii de genul "vam contactat in speranta unei vitoare colaborari", "va anexez cateva copi ale documentului care lam trimis si acum cateva luni". Eu am redactat scrisoarea (oficiala) care continea perlele verbale de mai sus, corectand in mare secret si greselile colosale de ortografie & ortoepie. Nu trebuie sa stie nimeni ca superiorii mei sunt analfabeti.
Imi spun zi de zi ca trebuie sa fiu mai intelegatoare. Sa accept ca filologia nu se preda la Politehnica, asa cum matematica nu se preda, la Jurnalistica, sa spunem. Ce mai conteaza, in cele din urma salariul ne clasifica pe toti in sefi si subalterni. Si la urma urmei, tot statutul pe care ni-l conferim de la sine putere conteaza: acela de SEF!
Inchei scurt, cu ceaiul sub sinusuri si ochii injectati (nu de la ecranul de ultima generatie al computerului, si el de ultima generatie - ce-i drept, ultima generatie din 2006, dar cine mai numara anii si generatiile?). Ma apuca iar durerea de cap. Si sunt doar eu in birou. Deci, pica si teoria de mai sus.

P.S. Sunt printre putinele persoane care stiu opusul / antonimul cuvantului "capsator". Iar asta se datoreaza in totalitate meseriei. Meseria asta e o bratara de aur. Eu urasc aurul...

Relatari absolut veridice din eter

2009-01-12T13:37:00.004+02:00

Ma tot chinui sa stranut o idee de post, dar simt ca mi se niveleaza materia cenusie si renunt. Va povestesc despre eternul si mirificul coleg cu trandafirasii. Cum adica nu va mai aduceti aminte? Stiu ca a trecut un an (mai mult sau mai putin) de atunci, dar totusi, sunt eu, febletea voastra. Trebuie sa tineti minte postul credeam ca pot.

Asadar, azi fiind luni, n-am chef de nimic. Cu atat mai mult cu cat m-am trezit la 07.30 fix. Cu atat mai mult cu cat am facut 30 de minute fix pana la lucru si mi-au paralizat genunchii si deriere-ul de frig. In masina. Si cu atat mai mult cu cat n-am chef de fata nimanui la ora la care ajung lunea, la lucru, la birou, la locul de tortura. De fetele unora nu prea am chef niciodata, nici pe lumea asta, nici pe cealalta. Dar sunt platita sa-i vad. Nu sa-i si suport. Asa ca vad prin ei. Sunt o vizionara.

Nu apuc sa intru pe usa. Sunt zgribulita si ma ascund in spatele fularului si al caciulii. N-am sanse sa scap de el, e ca plaga. Vine dupa mine, ma striga. N-am auzit. E insistent. Ma uit la el cu o fata care ar fi speriat vreo 37 de ciori si un sconcs. Nu are niciun efect. I-a disparut incarcatorul de telefon mobil. Nu-mi pasa. Ii raspund ca nu e treaba mea. Lui nu i se pare normal. Asa cum mie nu mi se par normale multe chestii. Cum ar fi cantecul In padurea cu alune cantat de un adult - vorba vine - de 35 de ani.

Here we go again: "I-a disparut...", "I s-a luat din sertar cat timp el era pe teren (teren a se citi acasa, in pat, cat timp alti fraieri - a se citi subsemnata - lasa urme adanci in scaunele de birou bulbucand ochii in monitoare calibrate de miopi)..." Asa cum i-a disparut si paletarul de culori. Si prima, si a doua oara. A treia oara nu i-a mai disparut, pentru ca l-am amenintat ca altul nu mai primeste. Nu i s-a parut normal. Tot asa cum mie nu mi se pare normal ca intr-o masina de serviciu sa miroasa a varza. Murata. De acum trei ani. Puteti banui care e soferul masinii in cauza.

Ii raspund la fiecare fraza cu: "Nu e treaba mea". "Nu ma intereseaza". Insista. Ma intorc la el cu o miscare regizata numai in filmele de la Bolywood, simt cum vantul imi bate usor o suvita de par ciufulita si cum deschid gura aranjata la dentist in slow motion. "Lasa-ma cu problemele tale." Si totusi, lui "I-a disparut incarcatorul. Asa ceva nu se poate." Si il las turuind undeva in spatele meu, cam pe langa intrarea la toalete. Omul potrivit, la locul potrivit.
Mai asta imi trebuia, sa fac pe detectivul intr-un spatiu plin de conceptii de genul "Daca ajung sa pun mana pe asta, e a mea."

P.S. Am primit (n-am pus mana pe el, chiar l-am primit, mi-a fost inmanat, am martori) azi un nou cutit pentru desfacerea scrisorilor - care curg zilnic, ingropandu-ma. E de haur si momentan ma tem sa-l folosesc in alte scopuri. Dar e ascutit si eu sufar de dedublari spontane de personalitate.

Ladies and gentlemen

2009-01-09T09:27:00.005+02:00

E ciudat cum uneori sirul evenimentelor te duce direct in locul in care realizezi abia apoi ca trebuia sa ajungi. Pacat e ca de cele mai multe ori, o data cu contextul moare si sentimentul.

Abstract, stiu. Justific.

O noua zi. Ma trezesc mai devreme. Nu pot dormi. Injur. Suna alarma, cea cu clinchetul. Pentru ca nu dorm o opresc inainte de al doilea clinchet. Ma ambitionez sa adorm la loc. Ma trezesc peste zece minute. Ma agit. Incep ziua prost. Desi, nu stiu din ce motiv, sunt optimista. Imi propun sa lucrez mult azi, sa rezolv tot, sa treaca ziua repede. Indeplinesc ce imi propun. Din nou nu stiu de ce sunt foarte linistita. Asta pentru ca de obicei sunt foarte agitata.
Ascult radio, va puteti inchipui care post. Singurul care ar vorbi vreodata de Baz Luhrmann. Si asa ajung la discursul lui, acela care iti schimba modul de-a gandi. Acela pe care daca nu l-ati auzit inca, faceti un efort si dati un search pe youTube. OK. Fac eu munca pentru voi:

Ma gandesc intruna care ar fi discursul pe care l-as tine eu. Care ar fi cuvintele cu care as schimba. Ce sfat as da...

Pentru ca tot mi se intampla atatea cred ca ar merge cam asa:

Nu cautati patul perfect, pentru ca arcurile, tapiteriile sau designurile nu te vor incalzi, nu te vor adormi si nu te vor alin(t)a. Cred ca cel mai potrivit pat e in brate. Sub cerul gol.
Mergeti la dentist. Un zambet adevarat si sincer face cat o mie de cuvinte.
Tatuati-va sufletele. Pastrati momentele, persoanele, simtirile. Cand sufletul e plin, treceti la epiderma. Lasati artistii sa traiasca prin voi.
Faceti cel putin o data un lucru iesit din comun. Sariti cu parasuta. Plecati intr-o excursie fara bani. Puneti-va un pierce. Prostiile legate de regrete sunt relative. Eu nu regret nicio cicatrice.
Intocmiti o lista, cel putin pentru o zi. Stabiliti-va cat mai multe de facut. Incercati sa o urmati. Sentimentul finalizarii e o medalie in sine.
Faceti fotografii. Pastrati-le.

Mi-am cumparat pat in cele din urma. Dar nu l-am cumparat cu insotitor. Azi dorm in "vecini", vreau sa-mi fie bine si sa visez.
Merg la dentist de o saptamana. Zambesc mai des.
Cerneala imi curge prin vene mai mult ca oricand.
Imi iubesc cicatricea, e cel mai de pret "accesoriu".
Lista mea e in curs de realizare.
Eu mi-am facut din fotografie o pasiune.

somnul sfant

2009-01-07T11:31:00.004+02:00

Cei care ma cunosc foarte bine, cat de cat bine sau chiar mai deloc, m-au auzit cu siguranta, cel putin o data pe durata (pseudo)prieteniei noastre plangandu-ma in privinta somnului. Cel de toate zilele. Cel de care nu mai am parte decat in binecuvantatele week-end-uri si atat-de-asteptatele-concedii. Cel pe care il doresc mai mult decat un Ferrari (pe care nu mi-l doresc deloc), mai mult decat un rand de haine de la Pucci (si hainele sunt viciu in universul in care gravitez) si chiar mai mult decat un apartament minimalist (asa cum il tot construiesc si amenajez in minte de cand mi-am dat seama cat de importante sunt jumatatile, mai ales cea pe care am avut norocul dumnezeiesc de a o gasi). Pe final am exagerat putin, as accepta probabil vreo cateva nopti private de dulcele somn pentru el (apartamentul). Si pentru el (jumatatea) as accepta probabil sa nu mai dorm vreodata.
Ideea e ca sursa mea zilnica de injuraturi, de amintire de "dusmani" (care cu siguranta n-au "valoarea mea") si de bagat / scos picioare (altceva n-am) este alarma ceasului. Pana mai ieri ma trezea un ciripit electronic de pasarele zburand sagalnic printre frunzele codrului care dansa in vant (doamna profesoara de limba romana sa stiti ca n-am uitat nimic, inca le mai am cu compunerile). Incepusem sa urasc pasarile si sa blestem trilurile lor, sa tresar la suieratul vantului. Ma gandeam cu infrigurare la primaveri, cand poate din elan, gresala sau chiar ambitie, cate o reprezentanta a zburatoarelor comitea gafa de a deschide pliscul. Inteleg perfect ce simtea cel care a inventat expresia "Taca-ti pliscul!".
De cateva zile, de doua pentru precizie, ma trezeste un clinchet. E firav, abia perceptibil. Nu mai trezeste tot cartierul, dar reuseste cu succes sa ma trezeasca pe mine la aceeasi ora ca si trilul pasarelelor deja apus. Deci, prin urmare, asadar, in concluzie sau in consecinta nu s-a schimbat nimic.
De trei zile, cu una mai mult decat data aparitiei clinchetului desteptator, ma trezesc obligat-fortat mai greu decat ma trezea mama tragand de mine ca sa ma duca pe bicicleta la gradi(nita). Si afara era la fel de frig ca acum. Si atunci mergeam pe bicicleta. Si gradinita imi placea. Si cand ajungeam acolo uitam la ce ora m-am trezit si la ce ora urma sa deschid ochii in ziua urmatoare.
Aici si acum nu-mi mai place. Vin cu masina, dar imi e frig constant numai la gandul ca patul era mai cald, somnul mai dulce, visul mai frumos si compania de milioane / miliarde / de un infinit de ori mai draga.

P.S. Sfaturi utile celor care stiau deja sau tocmai au aflat de problema mea nocturno-somnoroasa:
1. sa nu faceti aluzii la cat de bine / mult dormiti
2. sa nu ma intrebati vreodata cat de bine sau de mult am dormit
3. sa nu imi faceti cadou somnifere, paturici sau perinute (imi vor aduce aminte doar de cat de mult si bine AS PUTEA sa dorm)
4. sa nu programati vreo intalnire cu mine - in zilele sfinte (sambata / duminica / sarbatori legale / zile de concediu) mai devreme de ora 12.00
5. sa nu ma sunati in aceleasi zile inainte de ora 11.00 (e posibil sa auziti ceva ce n-ati mai auzit vreodata, si nu ar fi ceva ce v-ar face placere) sau in zilele "blestemate" a.k.a. de luni pana vineri inainte de ora 07.00 - consecintele vor fi similare
6. sa nu ma intrebati cum imi suna alarma dimineata - voi suferi instant de schimbarea personalitatii si oricat de draga v-as fi nu m-ati mai cauta apoi
7. sa nu ma salutati vreodata cu "Somn usor" / "Noapte buna" / "Vise placute" - decat in contextul in care va asigur ca ma culc in momentul imediat urmator urarii
8. nu mai am idei, sunt sigura ca lista ar continua la infinit, dar vreau totusi sa pastrez "bruma" (sunt modesta) de prieteni pe care o mai am.

P.S. no.2 In curand schimb patul. Daca ma vedeti incruntata, nu intrebati, intuiti ca n-am dormit bine si ca inca nu a luat forma corpului meu. Daca am un zambet dubios pe figura, ma puteti chestiona linistiti, imi va face placere sa ma laud. Cu toate astea, somnul nu e inclus in pretul patului.

Visez...

cecernoros

2008-12-18T14:44:00.002+02:00

Ca la gara

2008-12-18T10:00:00.005+02:00

Imitatia mea de birou (care se poate numi asa doar pentru ca am o piesa de mobilier ce imita un birou si un scaun, logic, tot de birou) este un permanent du-te-vino. Nu pentru ca asa vreau eu, ci pentru ca majoritatea colegilor mei duc o lipsa crasa de bun-simt. Ganditi-va la o gara, unde se urla, se alearga, se tranziteaza mereu. Unde ocazional miroase (in nici un caz a parfumuri scumpe) si unde fiecare se umfla in pene. Nu pentru ca sunt eu aici si spera la vreo fluturare din gene, ci pentru ca eu stau langa biroul sefului, al eternului tartor si al "temnicerului" meu, a carui opinie conteaza. Intotdeauna. Pentru ca el detine cascavalul. Nu ne spune Toni Delaco ca "In tara asta daca vrei sa fii smecher tre' sa fii intai tare aici (si indica bicepsii, a.k.a. brandul) si pe urma aici (si indica capul bietului copil in uniforma alb-albastru cu carouri)"?

Eu zic ca-i altfel: "In tara asta daca vrei sa fii smecher tre' sa fii intai tare aici (si as indica portofelul care nu se mai poate inchide din cauza greutatii si numarului rusinos de mare de carduri bancare) si pe urma aici (de data asta as indica bicepsii bodyguardului)". In mod deliberat am uitat capsorul detinator de materie cenusie, el n-are nici o treaba in ecuatia asta. Cu el faci multe, dar nu aici. Nu in cazul de fata. Asa cum stiu eu sa fac de toate la birou, dar nu stiu sa-mi negociez statutul si mai presus de toate, remuneratia.

Revin la gari. Gara in care petrec eu 8 ore si jumatate pe zi (jumatatea de ora destinata pauzei de masa se consuma tot in birou, ceea ce nu se prea consuma este masa in sine) nu e ca cea din Budapesta (daca nu ati vazut-o merita sa faceti un drum pana acolo doar ca sa o admirati. Adica faceti un drum pana acolo si admirati tot orasul. Si nu va mai intoarceti.). Nu este nici ca cea din Vienna, nici ca cea din Ulm. Si cam aici termin lista de gari in care am pasit. As vrea eu sa fie macar ca cea din Ulm. Dar nu-i. E ca cea din Timisoara, Craiova, Bucuresti etc. Toate-s urate, toate-s la fel. Deci, ghinionul meu. Naspa situatie.

Colegii mei (cea mai mare parte a lor) sunt exact oamenii pe care-i intalnesti intr-una din garile astea, nu cele straine, cele autohtone. Galagiosi, agita(n)ti, fanfaroni, nu spun nesimtiti, spun fara prea mult bun-simt (sa fiu politically correct). Urla la telefon, urla la mine in timp ce urla la telefon, urla unii la altii dintr-un birou in altul. Se aseaza la biroul/masa meu/mea in timp ce mananca, vorbesc la telefon (deliciul meu personal, chiar imi face o deosebita placere sa ascult convorbiri pline de pleonasme, neintelegeri, greseli gramaticale care l-ar face pe George Pruteanu - acum abia ii inteleg lupta vesnica - sa faca un triplu axel cu dublu tulup in mormant. O adevarata CACOlalie (s. f. limbaj agramat, neinteligibil, plin de cacofonii). Uite cum ma indeamna ei sa invat cuvinte noi. Nu s-au asezat inca in timp ce-si faceau nevoile, dar ma anunta deseori ca urmeaza sa o faca. V-ati pictat tabloul?
Inca nu? Continuu.
Nu ma pot scobi in nas, cineva e sigur cu ochii pe mine. Nu imi pot aranja sutineul, ar fi spre deliciul lor si nu vreau asta. Nu pot purta o discutie privata, aud tot. Nu pot face nimic, nimic o miscare, nici un gest, nici macar o intentie, pentru ca sunt instantaneu intrebata: "Ce faci? Ce-i asta? Pentru cine? Eu nu primesc?".
Cu toate astea, pentru ca eu nu duc lipsa de atat-de-rarul-sentiment-de-o-politicoasa-rusinare, nu am intrebat niciodata, repet pentru emfaza - NICIODATA - pe nimeni, si acum in cor - pe NIMENI - ce face, de ce sta pe messenger, de ce tipa la telefon (cand aparatul sta lipit fix de cele doua organe de care are nevoie pentru a functiona la parametri normali) cand mananca, ce mananca, de ce mananca. De ce eu pot si altii nu? Refuz sa cred ca asta e un simt cultivat in facultate, e mai degraba unul crescut de la radacina in cei 7 ani de acasa. Unde erau ei cand ii cauta nenea bunu'-simt pe acasa, ca la gradinita nu erau sigur.

Eu am fost la gradinita.

P.S. La multi ani Luciana!!! (stiu ca ma intelegi, erai in aceeasi oala cu mine, doar ca tu ai fost mai precoce si ai facut pasi). Mai am de invatat de la tine inca.

Astazi... nimic

2008-12-16T15:40:00.003+02:00

Mi-e lene. Nu am chef de munca, desi muncesc. Nu as mai sta la birou, desi stau. Adica nu stau, muncesc.
Revin doar cu promisiunea facuta ieri, anume fotografia facuta in zorii unui nou inceput.

Poate maine voi fi in forma. Sa-l desfiintez pe colegu' care nu stie sa caute un numar de telefon in agenda telefonului. Sau pe colegu' care inca vorbeste singur. Si care a inceput sa dea ordine. Dar, fiti fara grija, l-am luat scurt. Nu-i seful meu (desi m-am obisnuit cu analfabeti cu pretentii care ajung sefi, doar cu titulatura & salariul; materia cenusie e inca in stadiul de entry-level), asta e tot ce trebuie sa tina minte.

Enjoy.

Cu macaroana taiata

2008-12-15T10:53:00.008+02:00

Vineri am fost foarte suparata. Nervoasa de-a dreptul. La limita ratiunii. Pana cand mi s-a taiat. Curentul si implicit macaroana. Postul de mai jos, daca ar fi continuat, ar fi ajuns sa faca victime. Inceputul era totusi promitator:

"Astazi vreau sa sparg capete. Sa calc pe coada. Sa trag de par. Sa scot vreo 215 dinti. Sa pun piedica cu drujba. Sa dobor un copac de vreo 30 de metri peste niste jeepuri smechere, inmatriculate cu spaga. Si asa ajung la frustrarea mea.
Am (avem - incep sa-mi dau seama cat de posesiva sunt) masina. Are numere rosioare. Primul set. Din cate am auzit, mai avem dreptul la inca doua. Sau unul. Stiti si voi cum e cu zvonurile. Nu, nu ca circula, ci ca difera de la o gura la alta. Dupa ce ni se taie si macaroana asta, vom merge fara ele. Sau vom parca pe dreapta masinuta noastra cea mai calduroasa dintre toate si casa noastra pe roti la festivaluri si in concedii extreme. Asta pentru ca refuzam sa platim o aberatie. Adica sa dam bani pe nimic. Ca la mediu nu ajung. Nu vor ajunge nici in buzunarele vreunei paduri, nici in portofelele soarelui, ale vantului sau ale raurilor poluate. Vor ajunge la niste jeguri umane, animalele sunt prea nobile pentru a fi comparate cu rebuturile care ne impun noua in stil comunist o taxa care nu justifica nimic.
Deci nu, nu vom plati. Ne vom impotrivi pana la capat si daca trebuie poate dam foc unei Dacii autohtone - calitate garantata dupa ce o vom parca in fata RAR-ului. Sau in fata casei lui Tariceanu. Si cu ocazia asta un cuvant pentru preamaritul tovaras care ne-a facut onoarea de a-l putea alege ca reprezentant al unei puteri in stat preaiubite:

Sper ca dimineata cand te trezesti, periuta de dinti sa fi fost scapata de cu seara de nevasta obosita in WC-ul pe care menajera a uitat sa-l spele, asta doar pentru taxi-ul cu care a venit era Dacia 1310, din 1980 (pe cand ea era inca fata) si care circula inca pe strazi, fara frica de poluare. Sper sa i se strice nevestii BMW-ul - va vine sa credeti sau nu, nevasta nu conduce Citroen - si sa i se ceara o taxa de reparatii tripla fata de pretul cu care a cumparat luxul pe 4 roti"... beeeeeeppppp... s-a luat curentuuuuuul...

Pentru ca pana s-a gandit sa revina in computerul meu (curentul, logic) eu eram deja plecata, postul meu revolutionar a ramas in aer. Nu-i nimic, de vineri si pana azi soarele a rasarit de trei ori doar pentru mine, pasarelele mi-au cantat si copacii s-au aplecat spre mine. Pentru ca m-am trezit ieri cu aparatul de fotografiat in mana, cu ochii inca mici si iritati de lumina, dar cu o pofta nebuna de a imortaliza momentul (am uitat fotografiile acasa, promit sa postez macar una diseara). Da, sunt mai fericita. Pentru ca sunt optimista. Pentru ca am de ieri, alta varsta. Pentru ca fara sa-mi dau seama mi-au fost implinite toate dorintele. Pentru ca in final am avut timp de tot ce imi place cu adevarat. Si pentru ca am primit cadou o lume intreaga.

Va multumesc tuturor. Stiti cu siguranta cat de mult insemnati pentru mine. Daca nu, promit ca pe viitor sa fiu mai atenta, sa o arat mai mult. Incep din nou.

P.S. Nu o sa platesc taxa... nici obligata, nici fortata, nici rugata frumos.

Santa's favorite

2008-12-11T11:31:00.000+02:00

M-a napadit "spiritul Craciunului"... Nu stiu de ce, dar de dimineata am simtit miros de iarna, mi-am pus tricoul de sarbatoare

(stiu, pare ciudat - dar e foarte cald in biroul meu si da, stiu, pare si mai ciudat, dar nu, nu sunt blonda) si m-am pregatit sufleteste.
Am facut bradul, tot azi, tot la birou. E artificial (bradul), globurile sunt de plastic. N-are nici un defect de fabricatie, nu-i lipseste nici o crenguta, dar ii lipseste mirosul. Ala pe care il adulmecam pana ma usurau narile, ascunsa sub crengutele care imi intepau pielea de pe fata si maini pana ajungeam sub el. Imi amintesc ca am adormit o data sub el, aveam probabil 5 ani. Era natural si mirosea a rasina curata si a zapada de pe un varf de munte. Si eu ma reflectam, diforma, intr-un glob rosu. De sticla. Din acelea firave care se faceau la noi si se pictau manual. Erau globuri care spuneau povesti, care insemnau ceva. Azi numai marimea mai conteaza. Culoarea si forma sunt doar chestiuni de trend.
Imi mai amintesc ca ma strambam oribil, ca sa vad cat de mare se poare reflecta gura intr-un glob rotund. Si cum cel mai fascinant era felul in care luminitele apareau si dispareau instant din oglindirea rosiatica. Vedeam intr-un glob lumina, caldura, acele de brad, portocalele, merele si nucile ascunse la tulpina pomului de Craciun. Tot in glob il cautam pe Mos. Ma vedeam pe mine si il rugam pe el sa-mi aduca papusi. Mama si tata erau in bucatarie, si acum sunt, ii multumesc oricui ar trebui sa-i multumesc pentru asta.
Si, da, imparteam totul cu sora. Era mai mica, aveam grija de ea, si acum am. O ascundeam cu mine sub brad si chicoteam impreuna.
An de an ne ascundem sub brad, stam sub el si povestim. De ceva timp incoace nu ne mai incap decat capetele. Asadar, in camera noastra apare un brad si doua perechi de picioare cu sosete colorate. Inca il mai asteptam pe Mos Craciun si inca mai vine. Cred ca de fapt la asta se rezuma "spiritul". La asteptarea asta, la familie (care de cinci ani s-a intregit), la timp liber petrecut impreuna, la multumirea pe care o resimti atunci cand daruiesti mai mult decat atunci cand primesti. Asteptam (toti) zapada. Sa ne dam cu sania. La oras.

Mersi Cipri pentru "What a wonderful world" - parca pare si biroul putin mai uman acum.

Credeam ca pot

2008-12-10T10:18:00.000+02:00

Tema de documentare http://dono.ro/ma-enerveaza-foarte-tare/ si http://dono.ro/enervarea-enervarii/

Am (imi cer scuze, e o onoare generala), avem coleg nou. De doua luni. Tot de doua luni tac. Depozitez (sub presiune) nervi asa cum depozitezi 200 sarmale din foi de vita "pinkie" (adica de marimea unui deget mic) intr-o oala de doi litri. Tot sub presiune. Si pe foc.

Am crezut ca pot. Am cedat azi la ora 10.01. Nu sunt Napoleon, desi cred totusi ca avem aceeasi statura. Daca el e pe tocuri. Si eu imi indrept cocoasa.

Deci (incep deci cu deci), pentru prima data azi mi-a trecut un fior pe sirea spinarii cand el, colegul nou, s-a uitat pentru prima data - pe ziua de azi (conform calculelor mele trebuie sa se mai uite pana la ora 17.00 de inca 14 ori) in computerul meu. Nu aveam vreo problema daca tragea o ocheada. Nu ma deranja daca citea titlul paginii. Dar el se holba. La propriu. Si e de o imbecilitate atat de rara incat iti atrage atentia ca e cu ochii pe tine.
Exclamatia lui preferata e "La ce te uuuuiti?"Azi a fost o zi speciala. Exclamatia de azi, 10.12.2008, a fost: "Oooooaaaaaaa!!! (s-au auzit pana si semnele de exclamatie) Ce-i aiaaaaa?"
La asta ma uitam (chiar merita) -->

Credit http://rrrremus.deviantart.com/

Am tacut. Am lasat fiorul sa parcurga toate orificiile. A traversat venele si cand a ajuns in varful capului m-am intors catre el. N-am zis nimic, am fost lasa (prefer simtita). Sper ca privirea evident satula l-a indepartat. A mai bombanit ceva si a plecat sprintar (nu glumesc, chiar asa a plecat).

Colegul meu are aroximativ 35 de ani, nevasta (urata, am vazut-o in wallpaperul de pe desktop) si vreo 2 copii. Cu toate astea canta din senin "In padurea cu alune... pitiiiiiici... pupazaaaaa... aiiiiici" si vorbeste singur (adica cu el). L-am surprins o data in fata tortului adus de o colega (era ziua ei, La multi ani inca o data).

Redau cat mai fidel:
"Dar vaaaaai... Tortul asta este pentru miiine? Dar vaaaai... Are si trandafirasi. Ce draguti trandafirasi. Tot pentru mineeee? Cred ca o sa iau unul." Si hap, il inghite cu totul. "Si poate mai iau unul." Si inca un trandafir alb aluneca pe gatleju-i. Incheie demonstratia. Ma fac ca nu-l vad. Fuge la bucatarie si fura o felie de tort. O duce in biroul lui, o mananca. Duce farfuria la bucatarie. Fuge la biroul lui. Inca ma fac ca nu-l vad, dar sunt cu ochii pe el mai ceva ca un uliu urmarind o puicuta. Sa o manance evident.
Dupa 10 minute fuge iar la bucatarie. Nu folosesc figuri de stil, chiar fuge. Eu ma ridic, merg si eu la bucatarie. Imi pun de ceai. Colega cu ziua de nastere il intreaba daca a mancat tort. Raspunsul vine nonsalanat, in stilu-i tampesc: "Nu, pune-mi si mie o felie, te rog". Nici atunci n-am zis nimic. Lasitate sau bun-simt?

Asadar, oameni buni, dragii mei, prieteni, va implor, n-o duc bine cu atentia distributiva (deci nu va aud cand sunt la computer si vorbiti cu mine) dar am reflexe extrem de bune, asa ca daca ies din transa internautica si va prind pe langa mine, tinand cont ca eu stau pe scaun si voi in picioare, incercati sa va imaginati unde lovesc intai...

Paranoia

2008-12-09T12:35:00.000+02:00

Sunt multe lucruri pe care nu le stiu despre mine si sunt si mai multe lucruri pe care ceilalti nu le stiu despre mine. Un lucru e sigur insa, iar asta o stiu multi dintre cei care ma cunosc: sunt paranoica! Si asta nu e o noutate...

Ma justific.
Nu o sa inteleg vreodata (Luciana stiu ca coalizezi) cum e posibil ca fara a detine si a pune in aplicare informatii absolut obligatorii pentru supravietuirea in jungla contemporana poti ajunge in functii caldute si bine puse. Sa luam un exemplu clar (chiar doua):

Varianta 1
Sunt studenta. Nu mai am cosuri, nici ghiozdan. Sunt trendy: am conversi si mp3. Sunt in anul 4, deci am studiat din greu, (n-)am copiat la examene, am invatat engleza la atata intensitate incat faceam dus in engleza si imi legam sireturile (de la conversi, evident) tot in engleza. Printre picaturi, mai luam cate o gura de gramatica romana si tehnici de redactare (Brandl we love you). Sunt in ultimul semestru, imi prezint prelicenta (Teghiu we really love you. Really.) in cabinetul de informatica, da, da, cel cu net pe gratis (un lux pe atunci). Colega mea - nu mentionez culoarea parului, las sa se subinteleaga -, despre ea e vorba in propozitie, actualmente redactor de stiri (incredibil, stiu) ma intreaba cu o nonsalanta iesita din comun, obtinuta probabil la dansul pe bar in bambu-ul local: "Unde se baga discheta asta? In cd?" Ma uit la ea. Ma abtin. Simt cum se formeaza un cos sub piele. De la nervi. Ma uit in stanga. Nu a auzit nimeni. Dreapta. Sunt singura victima. Dupa mai bine de 5 secunde de tacere, o intreb: "Ce?" Auzisem bine.

Pauza.

Inca procesez.

Ii raspund. O ajut. Cred ca am avut aceeasi nota la licenta. Pe care cred ca "si-a facut-o" (vorba vine) pe computer.

Varianta 2
Sunt in campul (vast - sic!) al muncii. Ma dedic trup si suflet. Exagerez, dar cred ca da bine. Sunt de toate, deci fac de toate. Inclusiv treaba celor de sus. Nu de mai sus, ci cei cocotati sub denumiri pompoase. Asadar, pentru ca firma la care lucrez are secretara (asistent manager - mda), are - logic - si contabil. Are 3, dar unul e mai tare. Cel mai tare. Cel mai magnific. Cel mai excelent. Cel mai pleonastic. Rasare din lan.
Asadar, avem 3 contabili. Dar nu mai avem responsabil cu calitatea & resursele umane. Cum avem de unde alege, numim unul dintre contabili. Pe EL. Cel caruia nu i se pare normal sa faca "asta". "Nici asta". "Si nici asta". Salariul - tin sa mentionez - e de contabil + responsabil resurse umane. Deci, mie mi se pare normal sa faca si asta, si asta. Si aia.
Dupa ce refuza sa faca ce are de facut, conform fisei postului, are treaba cu mine. Nu stie sa trimita un fax. "Cum e: cu fata in sus sau cu fata in jos?" In fisa postului meu nu scrie nicaieri (chiar am verificat) ca am obligatia - nici macar cea morala - de a da lectii gratuite de utilizare a faxului.
Si atunci ma intreb: dupa mai bine de 10 ani de contabilitate nu stii cum se trimite un fax? Daca secretara e la manichiura, portarul se lupta cu un caine vagabond, femeia de serviciu spala chiuveta in baie si e putin surda de-o ureche si nu te aude si directorul are o treaba extrem de importanta pe site-ul ala (ala de care stie numai secretara, imi cer scuze, asistent managerul), ce te faci? Toti stiu cum se trimite un fax in afara de tine.
Sfatul meu: mai fa o scoala. Una de bun-simt, nu de studii europene / drept / filologie / stiinte economice. Astea n-o sa te mai ajute acum. Si n-o mai intreba pe amarata pe care n-a invatat-o nimeni. Sunt lucruri care se mai si intuiesc. De aia exista termenul de auto-didact.
Sau sunt eu paranoica?

De mosi...

2008-12-08T09:22:00.000+02:00

Am uitat sa amintesc... weekendurile mele sunt ca o ploaie de vara: vin greu si trec pe nesimtite, dar te incarca de fiecare data cu energie. Asa ca, in timpul asta infinit de scurt, incerc sa ma dedic alor mei, motiv pentru care neglijez internetul total. Nu doar blogul, asa ca nu trebuie sa va simtiti dati la o parte, ma gandesc mereu despre ce as putea sa ma mai plang prin el.
Pentru ca a fost Mosul Nicolae (parca nimanui nu-i mai pasa ca de fapt e Sfantul Nicolae) - nu mi-as fi dat seama daca nu faceam intr-o ora un drum de 7 minute prin oras, daca nu eram calcata cu consecventa pe picioare in timp ce intentionam sa incerc sa esuez apoi in a intra in vreun magazin si daca nu era forfota incredibila in centrul orasului o data cu "grand opening-ul" oraselului de iarna - incerc sa pastrez spiritul sarbatorilor si aici.
Nu ma mai plang, o iau strategic. Incepe sa-mi placa. Simt miros de brad, de turta dulce, de concediu, de somn pana la pranz, de lene si de durere in... cot.

De Mos, ala mic, pe ala mare il astept cu sufletul la gura, mai ceva decat un copil de 3 ani si jumatate care crede in scrisorele desenate pe hartie colorata care ajung la Polul Nord / Sud (in functie de credinte), am primit o cina la restaurant. Cine ma cunoaste isi imagineaza ca a fost ceva deosebit pentru mine, nu pentru ca nu obisnuiesc sa le frecventez, ci pentru ca nu sunt genul de persoana care "se gateste de restaurant".
Cu ocazia cinei mi-am reintarit o convingere intrebatoare, anume: De ce trebuie sa faci mereu ca un nebun tocmai scapat de la azil in momentul in care vrei sa atragi atentia pentru a plati consumatia?
Jumatatea mea spune ca e o idee mai veche de-a lui. Eu, recunosc, la momentul in care am exclamat afirmatia de mai sus, mi s-a parut ca spun ceva inovativ. Treaba sta cam asa:

Comanzi linistit. Te uiti in ochii lui / ei, sclipesc. Esti fericit/fericita. "Tu ce-ti iei?" / "Ne luam impreuna?" Comanzi. Comanda si el/ea. Zambiti, glumiti. Vine ceaiul / sucul / apa. Sorbi din el pana cand intestinele incep sa se scalde de amagire. Pe cand vine mancarea, mai ai fix o gura de lichid potolitor de sete. Mancarea vine relativ la timp. Impartiti. Tu ii dai lui / ei si viceversa. E dragut. Va mai scapa cate o gluma pe seama chelneritei ori pe seama sefului de sala care se agita ca un bondar.
Termini felul principal. Te uiti la paharul gol. Pare si mai gol. Te joci cu paiul in el, astepti desertul. Admiri tavanul. Inca astepti desertul. Parca muzica incepe sa te calce pe nervi, tavanul e tot acolo, seful de sala inca se agita, jumatatea ta isi pierde rabdarea, nu mai face glume, tensiunea urca, piciorul incepe sa bata ritmul sub masa, furculita nu mai ai, cutit nici atat (stiu ei ce stiu). Desertul se lasa asteptat.
Jumatatea se satura. Cere nota. Cel putin incearca sa o ceara. Nu iese din prima. Iese din a patra. Nota vine. Apare si desertul pe ea. Desertul n-a venit. Esti sigur de asta pentru ca iti era pofta si cu pofta ai ramas. Jumatatea se ridica, merge sa vorbeasca cu chelnerita. A uitat. Isi cere scuze. O iertam, zambeste frumos si e sincera (sau e o actrita foarte buna care si-a gresit vocatia).
Luam desertul "to go". Sunt fructe caramelizate, le mancam cu mana. Pana acasa avem degete de zahar ars, dar e de bine. Nu imi aduc aminte cand am fost ultima data atat de dulce.

P.S. Nu stiu ce-i de facut: facem bancomat de note de plata (cum spunea jumatatea intr-o revelatie) sau pastram traditia penibilului ridicat de mana (exact ca la bursa). Ma intreb in cazul asta, ce se fac chelnerii / chelneritele (aviz amatorilor de "Angajam chelnere") daca se hotarasc toti clientii sa ridice mana in acelasi timp, ca la licitatie: Cine da mai mult? ... Adjudecat!

AC/DeCe

2008-12-05T11:21:00.001+02:00

Informatie proaspata ca painea pe care o scoate bunica din cuptorul de la sat, aia care are efect de bulbucare a ochilor si salivare instanta: pe undeva prin mai 2009, AC/DC ne vor bucura urechile, ochii si alte organe demne de perceptie pe undeva prin Bucuresti. Cica ar fi pseudo-oficial. Desi sunt sigura ca in momentul in care va fi deja oficial, biletele vor fi de mult vandute. Daca totusi cineva ma iubeste (acolo sus, acolo jos - fara subintelegeri) o sa fiu si eu in multimea agitata, pletoasa (nu ma mai tund) si semi-transpirata (presupunand ca luna mai nu va fi tocmai cea mai torida luna a anului 2009).

In alta ordine de idei, cica (deci informatie venita de la tata, care - mai nou - a invatat toate documentarele posibile) de cand sunt moguli rock, AC/DC ar fi revenit cu un album nou la fiecare criza economica, fie ea de proportii restranse, fie de amploare. Nu stiu cum fac, dar se pricep. Si asa ajung la criza asta recenta. NU MAI POT CU CRIZA! Eu nu simt nimic, nu se plimba singure cosurile de cumparaturi prin supermarketuri, nu sta parcarea mall-ului goala in asteptarea scrasnetului rotilor de X5, Q7 si alte mici vile pe roti, nu mi-au ramas chilotii mari, nu am portofelul gol, seful nu mi-a micsorat salariul (inca) si vanzarile cele mai mari s-au facut de la anuntarea crizei incoace. Deci, cum ramane?
Stiu eu cum sta treaba, am terminat jurnalistica. Se scapa o "dejectie" media in mijlocul poporului si animalul hamesit de informatie (eronata) se arunca. Daca eu fug maine la o publicatie si spun: "Eu sunt Jenny Bomba si mi-a scazut numarul de pretendenti pe noapte de la 129 la 121. Facand un calcul rapid prin regula de 3 simpla pe care am studiat-o la drept (toate "bombele" au facut dreptul sau jurnalistica - nu stiu daca am mai spus, si eu am facut jurnalistica) am o pierdere de profit de 0.9 %. Nu e bine. Vuitton pierde. D and G pierde. BMW pierde. Deci, criza."
Cam asa sta treaba.

Si tot asa trec, de la Jenny la o jena recenta. Taxa pe prostie. Cei care chiar cred in ea ii spun taxa de poluare. Sa nu credeti in ei, sunt idioti. Cam ca si legea. Si ma afecteaza, in general si in particular. Pentru ca mi-am (ne-am) luat masina. In octombrie. Am depus dosarul. RAR vrea sa ne vada abia in 30 ianuarie 2009. Injuram. Pana atunci trebuie sa dam bani la stat de inca 3 ori. De trei ori trebuie sa ne chinuim sa indoim numerele rosii ca sa intre in cadrul fata/spate (deci dubla enervare, dubla sudoare pe fruntile incruntate, dubla esuare). Stia masina ceva, nu vroia si nu vroia numarul rosu. I l-am indesat cu pumnul. Cam cum se indeasa taxa asta in gurile noastre.
Un lucru nu inteleg. Bine, nu inteleg multe. Au avut altii grija sa ma bage in ceata.
Daca s-a putut in '89, acum de ce nu se mai poate?

Emi, asta e pentru tine.

a doua zi din restul blogului meu

2008-12-04T12:58:00.000+02:00

N-as fi crezut vreodata ca imi va veni atat de greu sa imi deschid mintea pentru ochii anonimilor. Toate au un inceput. Acesta e un altul pentru mine.

Chiulesc de la lucru si citesc. Azi am avut norocul sa dau peste http://siblondelegandesc.ro/2008/02/20/pe-tine-eu/. Am citit, mi s-au aburit ochelarii (nu, nu arat ca o bibliotecara cu ei, am avut grija sa ii comand cat mai trendy), am lasat pagina deschisa. Intotdeauna las pagina deschisa cand imi place ceea ce vad. O las asa pana cand sunt nevoia sa o inchid. Parca dureaza putin mai mult sentimentul. Sunt chiar curioasa ce simte lumea cand citeste ceva atat de sincer, atat de franc. Si mai apoi, care e prima reactie. Ce faci?

In alta ordine de idei, total haotic si lipsit de sens, azi am avut una din acele zile in care expresia de pe fata ta se poate transforma cu usurinta in fata coiotului de pe Cartoon Network, imediat dupa ce nesuferitul ala de pasaroi face "Bip, bip" si galopeaza.
Incercati sa pictati tabloul:
EU: asezata la birou (da, da, a crescut de la atata sedentarism), scaun albastru fara manere (ma asezam prea des pe ele din agitatie pana cand incepusem sa-mi pun intrebari dubioase legate de activitatea mea nocturna in stare de sub/inconstienta), tastez, citesc cu un ochi, suprevizez cu celalalt - cu al treilea ma uit in spate, la pradatori.
EL (adica SEFUL): "Redacteaza-mi te rog (va inchipuiti ca am intervenit putin la text, toate elementele de bun-simt imi apartin, deci puteti citi "cererile" SEFULUI si fara expresiile politicoase) o comanda pentru bla, bla, bla".
EU: spune comanda, stiu ce trebuie. Nu mai ascult. Inchid pagini de net una dupa alta. Click dreapta, close. Click dreapta, close.
EL: "Vezi tabelul pe care ti l-am trimis pe mail. Il iei, ii pui antet (pana aici am fost atenta), bla, bla, bla."
EU: stiu, n-are rost. Vorbele trec mai ceva ca un intercity Timisoara-Constanta in '98.
EL: "E urgent. Repede, repede."
EU: Toate sunt urgente. Nu ma mai stresez. A trecut un an si ceva de cand o fac. Cred ca am si gasit intr-o seara cativa peri albi in coama-mi ceva mai trendy decat ochelarii (care nu ma fac sa arat ca o bibliotecara) din tocmai aceasta cauza. Deci, nu ma agit.
EL: "... si imi aduci tu listarile"
EU: tastez, sunt deja la jumatatea redactarii, el inca vorbeste. Mai scriu un cuvant, banuiesc ca daca nu ma intorc catre el, pleaca. Am noroc.
Termin comanda. Ma uit la ea. Arata bine, are de toate. Ma felicit. Imi vine sa imi acord o marire de salariu pentru perfectiune. Visez.
EL: revine, stiam ca nu poate astepta. Spune, mai bine tacea "OOOO (reproduc intocmai), nu, nu, nu (prevezi tragedia), nu pe firma asta, pe cealalta. Ti-am spus."
EU: daca monitorul ar fi oglinda, s-ar sparge. Ma stramb, imi dau ochii peste cap, imi ies din pepeni. Ma calmez, nu merita. "Nu mi-ai spus."
EL: "Ba da, ti-am spus."
EU: "NU!"
EL: "Ti-am spus beeeep (nu fac reclama, nu merita). E de ajuns." (In loc de beeep a se citi primul din cele 4 (patru) nume care alcatuiesc denumirea firmei, acelasi nume care apare si intre cele 3 (trei) nume care alcatuiesc denumirea celeilalte firme). Stie ca n-a zis, o intinde repede.
EU: Ii urez de bine, de sarbatori, de rinichi. Ma conformez.

Ce era sa fac?

P.S. Am redactat apoi comanda de inca doua ori. De ambele dati uitase sa mentioneze cate ceva. De ambele dati nu a mai afirmat "Ti-am spus".

Deci?

as vrea sa spun ceva remarcabil...

2008-12-03T13:35:00.000+02:00

... pentru că prima impresie rămâne pentru totdeauna "prima impresie". Nu cred că-mi va ieşi, niciodată nu iese când încerci prea mult.
În orice caz, asta e prima postare...