Am (imi cer scuze, e o onoare generala), avem coleg nou. De doua luni. Tot de doua luni tac. Depozitez (sub presiune) nervi asa cum depozitezi 200 sarmale din foi de vita "pinkie" (adica de marimea unui deget mic) intr-o oala de doi litri. Tot sub presiune. Si pe foc.
Am crezut ca pot. Am cedat azi la ora 10.01. Nu sunt Napoleon, desi cred totusi ca avem aceeasi statura. Daca el e pe tocuri. Si eu imi indrept cocoasa.
Deci (incep deci cu deci), pentru prima data azi mi-a trecut un fior pe sirea spinarii cand el, colegul nou, s-a uitat pentru prima data - pe ziua de azi (conform calculelor mele trebuie sa se mai uite pana la ora 17.00 de inca 14 ori) in computerul meu. Nu aveam vreo problema daca tragea o ocheada. Nu ma deranja daca citea titlul paginii. Dar el se holba. La propriu. Si e de o imbecilitate atat de rara incat iti atrage atentia ca e cu ochii pe tine.
Exclamatia lui preferata e "La ce te uuuuiti?"Azi a fost o zi speciala. Exclamatia de azi, 10.12.2008, a fost: "Oooooaaaaaaa!!! (s-au auzit pana si semnele de exclamatie) Ce-i aiaaaaa?"
La asta ma uitam (chiar merita) -->
Credit http://rrrremus.deviantart.com/Am tacut. Am lasat fiorul sa parcurga toate orificiile. A traversat venele si cand a ajuns in varful capului m-am intors catre el. N-am zis nimic, am fost lasa (prefer simtita). Sper ca privirea evident satula l-a indepartat. A mai bombanit ceva si a plecat sprintar (nu glumesc, chiar asa a plecat).
Colegul meu are aroximativ 35 de ani, nevasta (urata, am vazut-o in wallpaperul de pe desktop) si vreo 2 copii. Cu toate astea canta din senin "In padurea cu alune... pitiiiiiici... pupazaaaaa... aiiiiici" si vorbeste singur (adica cu el). L-am surprins o data in fata tortului adus de o colega (era ziua ei, La multi ani inca o data).
Redau cat mai fidel:
"Dar vaaaaai... Tortul asta este pentru miiine? Dar vaaaai... Are si trandafirasi. Ce draguti trandafirasi. Tot pentru mineeee? Cred ca o sa iau unul." Si hap, il inghite cu totul. "Si poate mai iau unul." Si inca un trandafir alb aluneca pe gatleju-i. Incheie demonstratia. Ma fac ca nu-l vad. Fuge la bucatarie si fura o felie de tort. O duce in biroul lui, o mananca. Duce farfuria la bucatarie. Fuge la biroul lui. Inca ma fac ca nu-l vad, dar sunt cu ochii pe el mai ceva ca un uliu urmarind o puicuta. Sa o manance evident.
Dupa 10 minute fuge iar la bucatarie. Nu folosesc figuri de stil, chiar fuge. Eu ma ridic, merg si eu la bucatarie. Imi pun de ceai. Colega cu ziua de nastere il intreaba daca a mancat tort. Raspunsul vine nonsalanat, in stilu-i tampesc: "Nu, pune-mi si mie o felie, te rog". Nici atunci n-am zis nimic. Lasitate sau bun-simt?
Asadar, oameni buni, dragii mei, prieteni, va implor, n-o duc bine cu atentia distributiva (deci nu va aud cand sunt la computer si vorbiti cu mine) dar am reflexe extrem de bune, asa ca daca ies din transa internautica si va prind pe langa mine, tinand cont ca eu stau pe scaun si voi in picioare, incercati sa va imaginati unde lovesc intai...
2 reactii adverse:
poza da, o da:)
colegul, durere, o să-ţi facă zilele mai senine şi mie de râs. să-l faci celebru, te rooog!!
tolba cu povesti despre colegu' e plina... trebuie doar sa am inspiratie :))
Trimiteţi un comentariu